Soarele primăvăratec răzbătea cu greu printre crengile dese ale brazilor. Picături de apă sclipeau orbitor de fiecare dată când ultimele raze ale apusului le atingeau, dovadă a unei ploi recente. Având Marea Crabilor la nord, munții Daras se bucurau de cea mai ploioasa climă de pe continent, dar si ea mai bogată vegetație. Sute de animale și păsări urcau anual în acei codri pentru a căuta cele mai bune vizuini și locuri de cuibărit, însă în acea zi, pădurea era cufundată într-o liniște necurată. Nu se auzea glasul niciunei zburătoare și nicio frunză nu se mișca.
Doi bărbați pășeau apăsat pe drumul umbrit, fără să dea atenție naturii înconjurătoare. Unul avea o constituție slabă, sprâncene stufoase și niște ochi întunecați care, împreună cu trăsăturile colțuroase, îl făceau destul de neplăcut vederii. Celălalt avea un chip cu mult mai fin și părea ceva mai tânăr decât tovarășul lui. Purta o haină cu glugă trasă pe cap, de sub care scânteia o privire de culoarea jăratecului.
– Prea multă umezeală, zise cel cu ochii întunecați.
Detesta acel loc, precum și compania în care se afla, însă era un preț mic pentru oportunitatea care i se oferea. Adevărata lui țintă o reprezenta satul Evron, da, până la sosirea prietenilor săi de la răsărit, nu putea acționa. Cât îi aștepta, plănuia să profite de timpul disponibil pentru a înfăptui câteva cercetări. Din ce aflase de la săteni, fierăria se găsea la o jumătate de ceas de ultima gospodărie, astfel încât zgomotul să nu deranjeze pe nimeni. O distanță potrivită pentru ceea ce își pusese în gând.
– Cât mai avem, Almon?
Bărbatul cu privirea de foc arătă către drumul ce cotea după câțiva metri.
– O vom vedea imediat, Osran, ești convins că vor fi în stare?
Glasul lui avea o notă străveche. Singurul răspuns al lui Osran fu un rânjet nebun. De îndată ce trecură de cotul drumului, putură vedea casa.
Era construită din bușteni solizi, unii cu scoarță pe ei, dar perdelele albe de la ferestre îmblânzeau aspectul. Una identică, dar mai lungă, acoperea ușa de la intrare, iar pe horn ieșea un fum neîntrerupt. Alături se găsea un soi de hambar din care se auzeau niște zgomote metalice, semn că era locul fierăriei. Niște glasuri vesele răsunau aproape asurzitor și imediat apăru și „sursa” lor. Erau doi copii, de cel mult șase ani, fată și băiat. Fata avea părul castaniu prins în codițe și râdea neîncetat, urmărită de cel ce probabil era fratele ei. Acesta era mai brunet, dar atât de ciufulit, încât părea că are pe cap un tufiș negru. Ținându-se după ei și țipând cât putea, un băiețel de doi sau trei ani venea în spatele lor.
Osran nu apucă să îl vadă foarte bine, dar prezența tinerilor îl mulțumi peste măsură. Făcându-i un semn discret lui Almon, îi urmă, ocolind casa și trecând pe lângă niște răsaduri de trandafiri frumos mirositoare, cărora Almon le aruncă o privire tăioasă.
Cei trei se opriseră la umbra unui copac uriaș. Arborele avea peste zece metri înălțime, iar ramurile cele mai de jos atingeau grosimea trupului unui adult. Frunzele erau lunguiețe, de un roșu aprins, fiecare fiind străbătută de o rețea de vinișoare întunecate. Osran cunoștea despre plante pentru a-și da seama că, în ciuda dimensiunilor, se uita la un puiet de malaesc, unul dintre cei mai mari copaci ai lumii. Fetița se agățase de o ramură și se legăna, râzând. Frații ei săreau să o tragă în jos, părtași la veselia ei.
– Ziua bună, domnilor!
Osran și Almon se întoarseră către femeia din spatele lor. Cu un coc negru și o privire blândă, nu putea fi decât mama micuților. Șorțul pe care îl purta peste o rochie veche arăta că tocmai ieșise din bucătărie. Osran se înclină repectuos și răspunse căutăturii ei întrebătoare.
– Salurări, mândră domniță! Avem nevoie de o sabie nouă și să ascuțim tăișul la…
– Ah, nu-mi spuneți mie! zâmbi ea. Îl aduc de îndată pe soțul meu. Așteptați numai puțin.
Se întoarse și plecă spre fierărie grăbită, dar scurta lor conversație nu le scăpă copiilor. Își abandonaseră joaca și îi priveau curioși.
– Sunteți călători? întrebă fata.
I se adresase lui Almon, însă acesta nici măcar nu se uită în direcția ei. Osran oftă. Uneori, acea atitudine a tovarășului său îl enerva la culme.
– Venim de departe, le zise el celor trei pe un ton misterios. Vreți să știți cum am tocit sabia?
– Da! țipă cel mai mic dintre ei, bătând din palme.
Avea o privire de un albastru deschis, deosebit de frumoasă, cu sclipiri de voioșie, și părul negru al mamei lui. Veștmintele păreau mult prea mari pentru corpul lui slăbănog. „Ai niște ochi minunați. Păcat că nu-și vor păstra culoarea”, gândi Osran, dar îi zâmbi răbdător.
– M-am luptat cu dragoni.
– Tata zice că nu există! interveni fratele mai mare al băiețelului.
Pe chipul bărbatului apăru o expresie ușor răutăcioasă.
– Stau ascunși, dar sunt atât de mari, încât vă pot înghiți instant!
Urmărise să îi sperie, însă nu prea reușise, primind în schimb niște priviri suspicioase.
– Nu există monștri! declară fata convinsă. Yano! N-ai voie!
Frățiorul ei cel mic zărise rubinele încrustate în mânerul sabiei lui Osran și tocmai întindea mâna după ele. Almon mârâi slab, însă gestul lui nu îl descurajă pe micuț. Tovarășul său scoase arma din teacă, lăsându-l pe băiețel să o cerceteze.
Cartea Cântecul demonilor. Seria Urmașul Pandemoniului Vol.2 poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 1 februarie 2020: Cântecul demonilor. Seria Urmașul Pandemoniului Vol.2 – Lisa Darlent