Lale se hurducă de-a lungul câmpului, șezând stăpân pe el, cu capul sus. Tânărul de douăzeci și patru de ani nu vede nici un motiv pentru a încerca să-l cunoască pe omul de alături, care din când în când ațipește cu capul pe umărul lui; Lale nu-l împinge la loc. E doar unul dintre nenumărații tineri înghesuiți în vagoanele petru transportul vitelor. Cum nu i s-a dat nici un indiciu despre destinația lui, Lale s-a îmbrăcat ca de obicei: costum călcat, cămașă albă curată și cravată. Mereu să te îmbraci ca să faci impresie bună.
Încearcă să stabilească dimensiunile temniței sale. Vagonul e lat de doi metri și jumătate. Nu-i vede însă capătul, spre a-i estima lungimea. Face o tentativă să numere bărbații porniți în aceeași călătorie cu el. Dar cu atâtea capete care tot saltă în sus și-n jos, în cele din urmă renunță. Nu știe câte vagoane sunt. Îl mănâncă spatele și picioarele. Îl mănâncă fața. Barba țepoasă îi amintește că n-a mai făcut baie și nu s-a mai bărbierit de două zile, de când s-a urcat în tren. Se simte din ce în ce mai puțin el însuși.
Când oamenii încearcă să-l atragă în discuție, le răspunde cu vorbe de încurajare, străduindu-se să le transforme frica în speranță. Suntem în rahat, dar să nu ne înecăm în el. Unii mormăie insulte la adresa lui, comentându-i înfățișarea și comportamentul. E acuzat că face parte dintr-o clasă superioară. „Și uite unde ai ajuns.” Încearcă să alunge aceste cuvinte cu o ridicare din umeri și răspunde cu un surâs privirilor severe. Pe cine vreau să păcălesc? Sunt la fel de speriat ca toți ceilalți.
Un tânăr își încrucișează privirea cu a lui și își croiește drum spre el prin viermuiala de trupuri. Unii îl îmbrâncesc când trece pe lângă ei. Ca să ai loc, trebuie să ți-l faci.
– Cum poți să fii atât de calm? îl întreabă tânărul. Au puști. Nenorociții ăștia și-au îndreptat puștile spre noi și ne-au forțat să ne urcăm în… vagonul ăsta de vite!
Lale îi zâmbește.
– Nici eu nu mă așteptam la așa ceva.
– Încotro crezi că mergem?
– Nu contează. Ține minte un singur lucru: suntem aici ca să ne ținem familiile acasă, în siguranță.
– Și dacă…?
– Nici un „și dacă”. Eu nu știu, tu nu știi, nici unul dintre noi nu știe. Să facem pur și simplu ce ni se spune.
– Ce-ar fi să încercăm să-i înfruntăm când ne oprim, având în vedere că suntem mai mulți ca ei?
Pe fața palidă a tânărului se citește fugitiv o agresivitate confuză. Lovește puternic, cu pumnii strânși, înaintea lui.
– Noi avem pumni, ei au puști – cine crezi că o să câștige lupta?
Tânărul tace. Stă cu umărul înfipt în pieptul lui Lale și acesta simte mirosul de ulei și transpirație din părul său. Își lasă mâinile să-i cadă flasc pe lângă corp.
– Pe mine mă cheamă Aron, spune el.
– Lale.
Câțiva bărbați din jur devin atenți la discuția celor doi, ridicând capetele spre ei, apoi recad în reverii tăcute, cufundându-se adânc în propriile gânduri. Ceea ce au în comun toți e frica. Și tinerețea. Și religia. Lale încearcă să-și împiedice mintea să facă presupuneri despre ce i-ar putea aștepta. I s-a spus că e dus să muncească pentru germani, și asta are de gând să facă. Se gândește la familia lăsată acasă. În siguranță. A făcut sacrificiul, nu are niciun regret. L-ar face iar și iar pentru a-și ține membri familiei iubite acasă, laolaltă.
Cam din oră în oră, oamenii par să-i pună aceleași întrebări. Obosind, Lale începe să răspundă: „Să așteptăm și vom vedea”. Nu înțelege de ce întrebările îi sunt adresate lui. Nu știe nimic în plus. Da, poartă costum și cravată, dar asta singura diferență vizibilă dintre el și oricare altul. Suntem toți în aceeași barcă mizerabilă.
În vagonul ticsit nu pot nici să șadă, darămite să se întindă. Două găleți țin loc de toaletă. Pe măsură ce se umplu, se iscă o încăierare între oamenii care se străduiesc să se îndepărteze de duhoare. Gălețile sunt răsturnate și conținutul se varsă. Lale se agață de valiza lui, cu speranța că banii și hainele pe care le are îi vor permite să-și cumpere libertatea acolo unde sunt duși, sau măcar îi vor permite să muncească în siguranță. Poate o să fie o muncă în care să pot folosi limbile pe care le știu.
Se simte norocos că a reușit să ajungă într-o margine a vagonului. Micile goluri dintre scânduri lasă să se zărească ici-colo frânturi din peisajul pe care-l străbat. Poate inspira mici guri de aer curat, care țin în frâu valul crescând de greață. O fi primăvară, dar zilele sunt încărcate de ploi și nori grei. Din când în când trec peste câmpuri năpădite de flori și Lale zâmbește în sinea lui. Flori. A aflat de la o vârstă fragedă, de la mama lui, că femeilor le plac foarte mult. Când va mai putea oferi flori unei fete? Le inspiră parfumul, culorile vii trec în goană prin fața ochilor săi, câmpuri întregi de maci dansează în adierea vântului – o mare purpurie. Își jură că va culege singur primele flori pe care le va dărui cuiva. Nu i-a trecut prin minte niciodată că ele cresc spontan în număr atât de mare. Mama lui avea câteva în grădină, dar nu le culegea niciodată să le aducă în casă. Începe în minte o listă cu lucruri de făcut „când ajung acasă”…
Cartea Tatuatorul de la Auschwitz poate fi achiziționată de la: