Îmi zâmbește și o ia înainte, pe culoar. Are buza de sus subțire – o ață palidă, aproape inexistentă, și cercei în formă de pisică. Mă iau după ea si încerc să grăbesc pasul. Să fiu ascultătoare. Să nu pun probleme. Sau întrebări. Vreau să mă placă. Trebuie să mă placă. Haideți, mai repejor, zice. Vocea ei are ceva copilăros și nerăbdător, ca a oamenilor dimineața, când încă așteaptă minuni de la ziua ce-abia începe. Pe etaj miroase a stătut și a carne fiartă. Și a încă ceva necunoscut. Instinctiv, nu mă uit nici în stânga, nici în dreapta. Însă, chiar și așa, îi simt, îi aud. Sunt mulți – unii pe scaune, alții în picioare. Le simt privirile ca pe niște degete care mă pipăie. Sau poate că doar mi se pare. Poate că prezența mea acolo le este indiferentă. N-am cum să știu. Nu vreau să-i văd. Mi-e silă de ei. Și frică. Femeia se oprește în fața unei uși, se întoarce către mine cu o privire de orb, fixată undeva, la întâmplare, deasupra capului meu si apasă pe clanță. Pisicile din urechi i se mișcă încoace și încolo, trăgându-i ușor de lobi, în jos. Dacă sunt prinși de cap se trage din romani, dacă nu, din daci! Așa spuneau copiii, la școală, când eram eu mică, pipăindu-și unii altora lobii urechilor. Sau poate că era invers. Nu mai știu. Într-o zi, o să-mi fac și eu găuri în urechi. Mă gândesc la asta ca la un plan și simt că mi-e un pic mai bine.
– Aici este, zice și se dă la perete, cât să mă lase să trec.
De partea cealaltă a ușii – un pat, o noptieră, un televizor. Atât reușesc să văd.
– Baia este chiar după colț. Aveți si frigider și aer condiționat. Telecomanda este pe noptieră. Mă întorc.
Se va întoarce.
Rămân singură. Încep să-mi scot lucrurile din rucsac: cartea, telefonul, căștile, un măr verde, sticla de apă, șervețelele. Aș fi putut să le las înăuntru, în buzunarul ăla mare, cu fermoar, dar simt nevoia să fac ceva. E cal a hotel, doar că n-am dulap. Mă descalț și mă întind pe pat de parcă ar fi fost evident că acolo trebuie să mă așez. Dau drumul la televizor și aștept câteva secunde înainte ca ecranul să se aprindă cu un zgomot de respirație scurtă. Undeva, în coltul din dreapta, o bucățică minusculă de hârtie stă lipită acolo, ca un pansament. Forța electrostatică, parcă așa era. Îmi dau seama că știu doar că există, dar habar nu am ce e și, dacă m-ar întreba copilul, ar trebui să trag de timp și să mă uit pe șest pe Google, ca să nu-i zic că nu știu. Așa mă gândesc și iau o gură de apă. În loc de una de aer. Nu mi-e sete, dar așa fac eu. Când simt că nu pot să respir, beau, împingând și niște oxigen printre buzele întredeschise. Dar nu mi-e sete.
Găsesc un documentar cu niște escroci din State care le-au furat unora banii după ce s-au împrietenit pe internet. Îmi verific telefonul. Ecranul e negru, ca un ochi închis. Mă încurajez singură: hai, că n-a trecut totuși decât o zi!
Îmi vorbesc cu tu, ca și cum am fi două. Așa m-am obișnuit. Uneori e ea aia mai proastă, alteori eu. Amândouă vrem să fim frumoase. Cealaltă e însă mai slabă. Și mult mai tânără. Despre mine n-am chef să vorbesc. Eram împreună, în bucătărie, când am găsit mesajul. Ai văzut, fată, și tu care credeai că te-a uitat!
Un zgomot de pași crește în spatele ușii. E timpul, îmi spun și mă chinui să respir adânc, ca și cum nu știu când voi mai avea ocazia să-mi umplu plămânii cu aer. O văd în prag si, în timp ce gura mea spune ceva, pe dinăuntru se țipă după ajutor. Mă las moale pe mâna ei. Prima perfuzie. Doar cortizon și glucoză, zice. Nu simt nimic diferit. Începe să mi se facă foame și mă uit la mărul de pe masă. Pare de plastic. La televizor, poliția tocmai l-a prins pe unul dintre escroci. Vârsta? mă întreabă. Patruzeci, răspund. Dreptul sau stângul? Dreptul. Notează. Mâine dimineață, să-mi fiți aici la 8, cel târziu. Sigur, sigur, zic și-i zâmbesc. Zâmbește și ea. Deja sunt a ei. Acum poliția l-a prins și pe celălalt escroc. Aștept să se termine perfuzia și mă uit iar la telefon. Stai, fată, liniștită, o să răspundă! O să vezi c-o să răspundă! zice aia slabă către aialaltă. Și proasta crede.
*
Martie 1992. Stăteam ascunsă într-o geacă urâtă de iarnă, galben cu negru, și simțeam cum amețesc de foame. De trei zile, de când mă urcasem în amărâtul ăla de autocar, mâncasem te miri ce și mai nimic. Îmi făcuse mama niște sandviciuri, dar, după o zi și ceva de drum, cașcavalul începuse să se topească și să se amestece cu miezul de pâine, rezultând un fel de pastă absolut dezgustătoare. Abia după ce am trecut granița dintre Ungaria și Austria au început sa vină benzinăriile cu cafenele și magazine colorate, cu panouri luminoase și toalete curate. În România, la nici trei ani după comunism, încă ne pișam pe marginea drumului, în porumb sau în pădure. Mai să fac blocaj renal de cât mă ținusem până să ajungem la un amărât de hotel, undeva pe la Băile Felix. În noaptea aia, am dormit patru într-un pat dublu. Aveam o singură pătură, aspră, roșu cu negru, în carouri, și un cearceaf plic prea scurt. Dimineață, la micul dejun, ne-au dat o felie de pâine prăjită, pusă direct pe plită, cu o cană cu ceai. În meniu scria și ceva de niște crenvurști, dar noi eram copii, ce știam noi? Am curățat arsura cu un cuțit de uns și am mâncat pâinea.
Erau cinci autocare cu totul. Un fel de convoi bizar ce urma să ducă până-n Franța zeci de copii și profesori din București. Trei zile. Atât am stat pe drum. Mers întins, fără opriri, mai puțin una de cafea pentru șoferi și un mers la closet pentru noi, restul. Încercam să ne controlăm sfincterele și să ne ținem cât puteam de mult, ca-n cele cinci sau zece minute de pauză să ne rămână timp să căscăm gura prin benzinării. În România, la benzinării, abia începuse să fie benzină. Atât. Pe când ăștia din străinătate aveau de toate în benzinării: ciocolată, sucuri, pungi cu biscuiți, Toblerone, reviste, înghețată. Chiar și jucării. Muțunachi de-ăia din desene, moi și cu ochii cusuți, de care eu n-avusesem niciodată. Când n-ai, vrei. Asta nu trece cu vârsta. Nu mi-am luat însă nimic. N-aveam cu ce. Dar nici ceilalți nu aveau, așa că, la momentul ăla, mă simțeam aproape fericită.
La toaletă nu se plătea, hârtia era în trei straturi și săpunul făcea spumă și curgea verde sau roz. În România, ne spălam cu Irinel. Săpunul, așa se chema. Asta când nu aducea tata de prin alte părți vreun Fa pe care mama îl scotea cu grijă din cutie și-l aranja printre pulovăre, să miroasă frumos, a străinătate.
Cartea Tot ce i-am promis tatălui meu poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 1 octombrie 2020: Tot ce i-am promis tatălui meu – Ioana Maria Stăncescu