Înfiptă pe muchea unei stânci calcaroase, la șase sute de picioare deasupra târgului Petit-Andélys, cetățuia Château-Gaillard domina toată Normandia de Sus.
În locul acela, Sena făcea o cotitură largă prin pășunile cu iarba grasă; Château-Gaillard supraveghea fluviul până la zece leghe în josul și în susul apei.
Dărăpănăturile acestei fortărețe temute mai încântă și astăzi privirea, ațâțând imaginația. Împreună cu vestitul Krak al cavalerilor din Liban și cu turnurile de la Rumeli-Hissar pe Bosfor, Château-Gaillard este una din rămășițele uriașe ale arhitecturii cetăților medievale.
În fața acestor monumente, ridicate pentru a apăra pământuri cucerite sau pentru a amenința alte împărății, mintea te duce la oamenii de care ne despart doar cincisprezece sau douăzeci de generații, la cei care durară asemenea cetățui, slujindu-se de ele, trăind între zidurile lor, dărâmându-le.
În vremea de care e vorba, Château-Gaillard nu avea mai mult de o sută douăzeci de ani. Richard Inimă-de-Leu pusese s-o zidească în doi ani, reținând seamă de tratate, pentru a desfide pe regele Franței; văzând-o gata, înălțându-se deasupra țărmului, înveșmântată în piatră albă proaspăt cioplită, cu cele două rânduri de ziduri groase, cu dungi de fier care o îngrădeau, cu meterezele sale, cu cele treisprezece turnuri și marele foișor cu două caturi, Richard izbucnise mulțumit: A, iată, un castel zdravăn!
Zece ani mai târziu, Filip-August i-l lua împreună cu toate ținuturile normande.
De atunci, Château-Gaillard nu mai era o fortăreață de război și slujea drept închisoare regală. Acolo erau închiși unii mari criminali de stat pe care regele avea interes să-i păstreze în viață, fără a le mai reda vreodată libertatea. Cel ce trecea podul peste șanțul cu apă ce împrejmuia Château-Gaillard nu trăgea nădejde să mai vadă vreodată lumea asta.
Corbii croncăneau toată ziua sub acoperișuri, iar noaptea lupii veneau să urle până pe sub ziduri. Singura plimbare a celor închiși era drumul spre bisericuța unde se duceau să asculte liturghia, pentru a se întoarce apoi la temnița lor din turn ca să-și aștepte moartea.
În această ultimă dimineață a lunii noiembrie 1314, Château-Gaillard, cu meterezele sale și cu pâlcul său de arcași n-aveau alt rost decât să țină acolo două femei, una de 21 de ani, cealaltă de 18, Marguerite și Blanche de Burgundia, două verișoare, amândouă măritate cu fiii lui Filip cel Frumos, dovedite că au săvârșit păcatul preacurviei cu niște tineri scutieri, și osândite la temniță pe viață, după scandalul cel mai răsunător din câte au izbucnit cândva la curtea Franței.
Bisericuța se afla înăuntrul celei de-a doua îngrădituri a cetățuii. Zidită chiar în stâncă, era întunecoasă și friguroasă, avea puține ferestruici și nici o podoabă în pereți.
Doar trei jilțuri erau așezate în fața stranei: două în stânga pentru prințese, unul în dreapta pentru comandantul fortăreței.
În fund se vedeau înșiruiți oșteni, cu același aer de lehamite pe care-l aveau la corvoadă, când se duceau să strângă nutreț pentru cai.
– Fraților, vorbi preotul, în această zi se cuvine să înălțăm rugile noastre cu mare osârdie și mare întristare.
Își drese glasul și șovăi o clipă, tulburat parcă de ceea ce avea să spună.
– Domnul Dumnezeu a chemat la dânsul sufletul multiubitului nostru rege Filip, spuse el mai departe. Și adâncă jale a cuprins țara toată…
Cele două prințese își întoarseră una la alta fețele strânse în scufiile lor cenușii de pânză groasă legate pe sub bărbie.
– Aceia dar care i-au greșit sau adus ocară să se căiască în inima lor, urmă preotul, iar aceia care, cât a trăit, îi purtau pică, să se roage fierbinte pentru sufletul său, chemând iertarea de care tot muritorul, mare sau mic, are nevoie în fața judecății Celui-de-sus…
Cele două prințese căzură în genunchi, plecându-și capul pentru a-și ascunde bucuria. Nu mai simțeau frigul, nu mai simțeau spaima și restriștea lor; un uriaș val de speranță creștea în ele, iar dacă le-ar fi trecut prin gând să se adreseze lui Dumnezeu, i-ar fi mulțumit că le-a scăpat de cumplitul lor socru. În cele șapte luni de când fuseseră închise la Château-Gaillard, aceasta era întâia veste bună pe care lumea le-o trimitea.
Oștenii rânduiți în fundul bisericuței șușoteau între dânșii, își puneau întrebări unii altora cu jumătate glas, mișcau picioarele și începeau să facă prea multă gălăgie.
– Ne vor da oare fiecăruia câte un pitac de argint?
– Fiindcă a murit regele?
– Așa-i obiceiul, pe cât mi s-a spus.
– Ba nu, când moare nu se dă nimic, poate să ne dea ceva când l-o unge rege pe ăl de vine după dânsul.
– Și cum o să-i zică de azi încolo regelui?
– Păi, dumnealui, sfântul Ludovic, a fost al nouălea, așa că ăstuia, de bună seamă, au să-i zică Ludovic al X-lea.
– Oare o face el război ca să ne mai plimbăm prin alte țări…?
Comandantul fortăreței se întoarse la ei și le porunci cu glas aspru:
– Rugați-vă!
Avea și el grijile lui. Căci una dintre întemnițate, cea mai mare, era soția monseniorului Ludovic de Navara, care devenea astăzi rege. Iată-mă acum pus s-o păzesc pe regina Franței, își zicea comandantul fortăreței.
Nu-i de fel ușor să fii temnicerul unor făpturi de neam regesc, iar Robert Bersumée își datora cele mai grele clipe din viața lui acestor două osândite care-i fuseseră aduse pe la sfârșitul lunii aprilie, cu capetele rase, în niște căruțe cernite și escortate de o sută de arcași, sub căpetenia domnului Alain de Pareilles. Vanitatea îi era măgulită, dar câte griji, câte necazuri! Două femei tinere, prea tinere ca să nu-ți fie milă de ele, oricare le-ar fi fost păcatul… frumoase, prea frumoase chiar sub urâcioasele lor rochii de aba groasă, ca să nu te simți tulburat văzându-le zi de zi, vreme de șapte luni… Dacă ele ar zăpăci cu farmecele lor mintea vreunui sergent de-al fortăreței, dacă ar lua-o din loc, ori dacă vreuna s-ar spânzura, sau ar căpăta o boală din care i s-ar trage moartea, sau dacă s-ar întoarce lucrurile mai știi cu treburile astea de la curte? tot el are să plătească oalele sparte, tot pe el îl vor scoate vinovat că se purtase, fie prea moale, fie prea aspru, și asta n-o să-i ajute să se salte mai sus. El însă, ca și preotul, ca și prințesele întemnițate, ca și oștenii de pază chiar, n-avea de loc poftă să-și sfârșească zilele într-o cetățuie bătută de vânturi și înecată în cețuri, zidită pentru a cuprinde două mii de soldați și care nu avea mai mult de o sută cincizeci, aici, în această vale a Senei, pe unde războiul nu mai trecea de atâta amar de vreme.
Temnicer al reginei Franței, își repeta întruna comandantul fortăreței; numai asta îmi mai lipsea.
Nimeni nu se ruga și fiecare se prefăcea că urmărește slujba, cu mintea însă la ale lui.
Cartea Regii blestemați, vol.2, Regina sugrumată poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,2 rating based on 11.670 ratings (all editions)
ISBN-10: 6067410737
ISBN-13: 9786067410730
Goodreads: 25061721
Author(s):Publisher: Litera
Published: 11/16/2014
Filip al IV-lea a murit, iar la tron îi urmează un rege slab, Ludovic al X-lea Arţăgosul, a cărui soţie este închisă pentru adulter. Ludovic nu are moştenitor şi nici nu se poate recăsători atât timp cât Margareta este în viaţă. În vreme ce creştinătatea aşteaptă alegerea unui nou papă, iar poporul moare de foame, rivalităţile, intrigile şi comploturile sfâşie curtea Franţei şi îi conduc pe nobili, prelaţi, bancheri şi pe rege însuşi într-un impas din care nu vor putea ieşi decât prin crimă…
Fragmentul zilei – 10 decembrie 2019: Regii blestemați vol.2: Regina sugrumată – Maurice Druon