Tabloul cu semnătura lui Burliuk e un fals. Ca să fiu sigură, îi scanez cu lumina ultravioletă toată suprafața. Nu mai există urmă de îndoială, forma este plată, iar roșul, prea avangardist. Imaginea n-are profunzime și semnătura schițată plutește dezordonat. Aceste trăsături nu sunt caracteristice liniilor ferme, arcuite, ale stilului său. Pânza tabloului este dintr-un material rigid, pe care Burliuk nu l-ar fi folosit niciodată înainte de 1911. Și, cel mai condamnabil dintre toate, este subiectul bucolic pe care pictorul îl va aborda abia ulterior, în perioada sa americană. Ei, bine, sunt dezamăgită, dar cel puțin am descoperit înșelătoria înainte ca tabloul să fie introdus în catalogul licitației.
– E uimitor, nu-i așa?
Vocea expeditorului traversează lumina slabă a studioului.
– M-am îndrăgostit de tablou la prima vedere.
– Înțeleg ce anume v-a atras la el.
Ăsta trebuia să fie marele meu triumf, startul meu! Tablourile datând din perioada rusă a lui Burliuk sunt puține, mult mai puține decât cele din 1911. Reușesc însă să-mi păstrez buna dispoziție.
Trebuie să-i predau tabloul falsificatorului. În afară de menționarea greșită a datei de pe tablou, a făcut o treabă bună. Copia lui are propria sa energie. Ferma e pictată în culori strălucitoare, calul și bobocii de rață sunt redați cu tușă veselă, familiară tablourilor ulterioare ale maestrului, care trăiește ca imigrant în Long Island. Bineînțeles, până atunci, gloria celui mai important tablou futurist al lui Burliuk era de mult apusă, însă aceste scene bucolice – profitabile din punct de vedere financiar, dar mediocre din punct de vedere artistic – erau probabil pe gustul colecționarilor de artă americani.
Îmi imaginez un emigrant neobosit din Leipzig sau Queens copiind pasionat, meticulos, tușă după tușă, capodopera originală. Câtă pasiune și câtă răbdare îți trebuie să imiți, să călătorești în timp sute de ani, în căutarea unei afinități!
În ceea ce mă privește, aș prefera să rămân în umbră pe veci. Dar întrevăd termenul-limită al catalogului licitației și n-am încă nimic demn de semnalat în presă. Apăs butonul întrerupătorului.
– Dacă încă nu v-ați dat seama, piața de artă rusă e ceva nou pentru mine. Știți cum e: jumătate din timp, habar n-ai ce obții.
Domnul Brooks, expeditorul, e un tip modest, cu ochi albaștri, blânzi, cu sprâncene subțiri, ascuțite și obraji îmbujorați. Un proprietar de galerie de artă din Greenwich, un alt american inocent care înoată în apele periculoase ale artei rusești, având încredere în expertiza altor specialiști, ignorând toate semnele periculoase. Îmi vine să-l scutur puțin și să-i ofer următorul sfat: stați departe de ruși!
Dar din cauză că se gândește să predea alte piese presupus autentice la Worthington, specialiștilor nu li se declanșează imediat semnalul de alarmă. În schimb, problema trebuie abordată subtil și delicat, aducând o scânteie de speranță într-o situație zadarnică, astfel încât relația să poată continua. Unul dintre cele mai rele aspecte ale meseriei mele este conspirația din iadul ăsta, ca atunci când un doctor recomandă cordial analize suplimentare, deși știe că rezultatul nu va fi bun.
– Aveți dreptate să fiți precaut, îi spun cu blândețe și căldură. Piața de artă e plină de falsuri. În acest caz, ar fi mai bine să ne încredințați tabloul.
– Serios? De ce?
Detectez, din nou, o nuanță de tristețe în vocea sa. O parte din el ar trebui să știe. Își apropie genunchii osoși, îmbrăcați în pantaloni strâmți. Las lanterna pe măsuța de cafea, acolo unde zac și cataloagele de la licitația precedentă. Îmi reamintesc termenul-limită, văzând pe prima pagină tabloul Dansatoarea spaniolă, de Natalia Goncearrova. Lucrarea aceea a făcut senzație, dar nu e în stil neoclasic, cum a fost revoluționara călimară Farberge expusă de Nadia Kudrina la casa de licitații Christie’s. Și în această atmosferă, în această piață de artă deprimantă, clienții vor mai presus de orice piese rare. Vor exponate unice, imposibil de obținut în altă parte. Pentru a garanta cele mai mari oferte de preț, ar trebui să fie o operă recent apărută, redescoperită, despre care nimeni nu știe măcar că există.
– În acest caz, s-ar putea să avem de-a face cu o contradicție istorică. Din curtoazie, am fi încântați să-l invităm pe restauratorul nostru, să-l examineze mai amănunțit.
– Ce vreți să spuneți prin contradicție?
– Contradicția reprezintă elementul esențial. Îmi ridică un mic semn de întrebare.
– O, nu! Serios?
– Ar trebui să dureze o săptămână sau două. Vă vom contacta noi.
Mă exprim concludent, dar întotdeauna pozitiv. Un obstacol care trebuie depășit.
Cartea Soția imperială poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,3 rating based on 996 ratings (all editions)
ISBN-10: 6064306122
ISBN-13: 9786064306128
Goodreads: 48726539
Author(s):Publisher: Editura Nemira, Colecția Damen Tango
Published: 11/15/2019
Povestea fascinantă a împărătesei Ecaterina, femeia care a domnit într-o lume a bărbaților
Tanya Kagan, specialistă în artă rusească la o casă de licitații din New York se pregătește pentru cea mai importantă licitație din viața ei: un medalion cu Ordinul Sfintei Ecaterina.
Pe măsură ce apar tot mai multe întrebări legate de acest Ordin și febra licitației crește, Reyn îi poartă pe cititori prin lumea fascinantă a Ecaterinei celei Mari, faimoasa împărăteasă din secolul al XVIII-lea, care a deținut medalionul și care, surprinzător, se confrunta cu aceleași tensiuni și probleme ca o femeie de azi.
Este o poveste despre căsnicie: ce se întâmplă cu un cuplu, sau chiar cu o întreagă națiune, când soția e mai puternică decât soțul ei?
„Reyn împletește fermecător povestea Tanyei cu a Ecaterinei. Amândouă au de suferit pentru calitățile lor: ambiția, hotărârea, sângele-rece, pe care societatea le așteaptă de la bărbații puternici, dar care par suspecte când e vorba de femei.“
Vogue
Fragmentul zilei – 10 ianuarie 2020: Soția imperială – Irina Reyn