Capitolul 1. Gassin, sudul Franței, primăvara lui 1998
Emilie a simțit cum slăbea strânsoarea mâinii care i-o ținea pe-a ei și și-a coborât privirea către maică-sa. Privind-o, avea senzația că, odată cu sufletul ce părăsea trupul lui Valérie, dispărea și durerea care, până atunci, schimonosise chipul muribundei. Astfel, Emilie a putut să uite de obrajii descărnați ai acesteia – și să-și reamintească de frumusețea de altădată a mamei sale.
– A plecat dintre noi, a murmurat, fără rost, doctorul Phillipe.
– Așa e.
L-a auzit pe doctor murmurând o rugăciune în spatele ei, dar nu i-a trecut prin gând să i se alăture. Privea cu fascinație morbidă alcătuirea de carne ce se făcea tot mai pământie, singura rămășiță a ființei care îi dominase viața în ultimii treizeci de ani. Îi venea să-și înghiontească mama ca s-o trezească, fiindcă tranziția de la viață la moarte – ținând seama de faptul că Valérie De La Martinières fusese o adevărată forță a naturii – i se părea de neconceput lui Emilie.
Nu știa prea bine ce ar fi trebuit să simtă, chiar dacă, de câteva săptămâni, își tot închipuia această clipă. Emilie a întors capul dinspre chipul mamei moarte și s-a uitat pe fereastră la mănunchiurile de nori care pluteau, precum niște bezele necoapte, pe cerul albastru. Prin fereastra deschisă se auzea cântecul stins al unei ciocârlii ce vestea venirea primăverii.
S-a ridicat agale, cu picioarele amorțite după o noapte de veghe, și s-a dus la fereastră. Priveliștea matinală nu vestea nimic din tristețea pe care aveau s-o aducă orele următoare. Ca în fiecare dimineață, natura pictase un tablou proaspăt și îmbrăca zorii în nuanțe pastelate, provensale, de ocru, verde și azuriu. Emilie și-a plimbat privirea peste terasă și grădinile geometrice, înspre podgoriile vălurite care înconjurau casa și se întindeau cât vedeai cu ochii. Priveliștea era splendidă și nu se schimbase de secole. În copilărie, Castelul De La Martinières fusese refugiul ei, locul în care se simțea liniștită și ocrotită; atmosfera lui calmă îi rămăsese pe veci întipărită în fiecare sinapsă a creierului.
Iar acum îi aparținea – deși Emilie nu știa dacă risipa la care se dedase maică-sa îi mai lăsase bani ca să-l întrețină.
– Mademoiselle Emilie, vă las singură ca să vă puteți lua rămas-bun, i-a spus doctorul, curmându-i gândurile. Cobor la parter, ca să completez documentele necesare. Îmi pare nespus de rău, a adăugat, înclinând scurt din cap, apoi a părăsit camera.
Oare îmi pare rău?
Întrebarea i s-a ivit în minte pe nepusă masă. S-a întors la scaun și s-a așezat din nou, încercând să găsească răspunsuri la nenumăratele întrebări pe care le ridica moartea mamei. Căuta o rezolvare, aduna și scădea coloanele de emoții contradictorii astfel încât să ajungă la un sentiment absolut. Bineînțeles că asta era cu neputință. Femeia care zăcea jalnic de nemișcată – atât de inofensivă acum și, totuși, o influență atât de intimidantă pe vremea când trăia – avea să-i provoace mereu disconfortul complexității.
Valérie i-a dat viață fiicei ei, a hrănit-o, a îmbrăcat-o și i-a oferit un acoperiș solid deasupra capului. Niciodată n-a bătut-o, nici n-a agresat-o în vreun alt fel.
Pur și simplu, a ignorat-o.
Valérie a fost – Emilie căutase noțiunea în dicționar – lipsită de interes. Atitudine care o făcuse pe fiica ei invizibilă.
Emilie a întins mâna și și-a pus-o peste cea a maică-sii.
– Nu m-ai văzut, Maman… nu m-ai văzut…
Emilie era dureros de conștientă de faptul că nașterea ei fusese doar o îndeplinire silită a cerinței de a aduce pe lume un moștenitor din neamul De La Martinières, o obligație dusă până la capăt din pur simț al datoriei, nicidecum din instinct matern. Iar, având o „moștenitoare“ și nu băiatul cerut, Valérie devenise cu atât mai lipsită de interes. Prea bătrână ca să mai rămână însărcinată – o născuse pe Emilie la vârsta de patruzeci și trei de ani, într-o ultimă explozie de fertilitate -, Valérie și-a continuat viața care o consacrase drept una dintre cele mai încântătoare, mărinimoase și frumoase amfitrioane din Paris. Nașterea și, apoi, prezența lui Emilie – nu i-au părut lui Valérie cu nimic mai importante decât achiziționarea unui nou chihuahua pe lângă cei trei pe care-i avea deja. Asemenea câinilor, Emilie era adusă din odaia ei și mângâiată atunci când îi convenea lui Maman. Câinii, măcar, își țineau de urât unul altuia, medita Emilie, pe când ea își petrecuse în singurătate o mare parte din copilărie.
N-a ajutat-o nici faptul că moștenise trăsăturile neamului De La Martinières, și nu conformația delicată și părul blonziu al strămoșilor slavi ai mamei sale. Emilie a fost un copil îndesat, ale cărui ten măsliniu și păr des, de culoarea mahonului – tuns bob odată la șase săptămâni, cu bretonul care desena o linie groasă deasupra sprâncenelor negre – erau darul genetic primit de la tatăl ei, Édouard.
– Uneori mă uit la tine, scumpa mea, și nu-mi vine să cred că ai ieșit din mine! comenta Valérie în rarele momente în care intra în odaia fiică-sii, înainte de a pleca la Operă. Bine măcar că ai moștenit ochii mei.
Câteodată, Emilie ar fi vrut să-și smulgă din orbite ochii albaștri și să-i înlocuiască cu cei căprui și frumoși ai lui taică-său. I se părea că nu se potriveau cu fizionomia ei, iar, de câte ori se privea în oglindă, o vedea pe maică-sa.
Avea deseori sentimentul că nu era înzestrată cu nici un dar dintre cele pe care le-ar fi putut prețui Valérie. Trimisă la cursuri de balet de la vârsta de trei ani, Emilie a descoperit că trupul ei refuza să se contorsioneze în pozițiile cerute. În vreme ce restul fetelor zburdau prin studioul de balet precum niște fluturași, ei îi lipsea cu desăvârșire grația fizică. Picioarele-i mici și late preferau să rămână înfipte în pământ, și orice tentativă de a le separa de acesta se solda cu un eșec. Lecțiile de pian s-au dovedit la fel de zadarnice, iar pentru canto n-avea pic de ureche muzicală.
De asemenea, corpul nu i se potrivea deloc cu rochiile feminine pe care mama ei insista să le poarte la seratele din splendida grădină de trandafiri aflată în spatele casei lor din Paris – locul în care se țineau faimoasele petreceri găzduite de Valérie. Izolată pe un scaun așezat într-un colț, Emilie urmărea fascinată femeia frumoasă, elegantă și fermecătoare care-i dăduse viață și care se plimba printre oaspeții ei cu desăvârșită grație. La aceste numeroase evenimente sociale organizate în casa din Paris și, vara, la castelul din Gassin, se simțea încremenită și stânjenită. Din nenorocire, nu moștenise nici ușurința lui Valérie de a-și face și întreține relații sociale.
Cu toate astea, din perspectiva cuiva care ar fi privit lucrurile din afară, Emilie părea să aibă tot ce și-ar fi putut dori. O copilărie ca-n basme – o casă frumoasă, în Paris, precum și o familie care se trăgea dintr-un lung șir de nobili francezi și a cărei avere moștenită rămăsese intactă după război. Era o poveste la care multe alte tinere franțuzoaice nu puteau decât visa.
Din fericire, Emilie îl avea pe iubitul ei Papa. Deși nu-i acorda mai multă atenție decât Maman, fiind mult prea preocupat să-și îmbogățească vasta colecție de cărți rare pe care o păstra la castel, atunci când Emilie izbutea să îi capteze atenția – el îi oferea toată afecțiunea și dragostea la care ea tânjea.
Papa avea șaizeci de ani la nașterea ei și murise pe când Emilie avea paisprezece. Momentele petrecute împreună au fost rare, însă Emilie a înțeles că de la el moștenise mare parte din personalitatea ei. Édouard era tăcut și visător, preferând compania cărților și liniștea castelului – șirului nesfârșit de cunoscuți pe care Maman îi aducea în casele lor. Emilie se întreba deseori cum de se îndrăgostiseră doi oameni atât de diferiți precum erau părinții ei. Édouard, însă, părea să-și adore mai-tânăra soție, nu se plângea de stilul ei de viață extravagant deși era adeptul traiului cumpătat, și era foarte mândru de frumusețea și de popularitatea ei în cercurile pariziene.
Deseori la sfârșitul verii, când venea timpul ca Valérie și Emilie să se întoarcă la Paris, Emilie își implora tatăl să o lase să mai rămână.
– Papa, îmi place aici, la țară, cu tine. E o școală în sat. Pot să merg acolo, și să am grijă de tine, și să-ți țin de urât, fiindcă mă gândesc că te simți tare singur la castel.
Édouard o prindea tandru de bărbie, dar clătina dezaprobator din cap.
– Nu, micuțo. Oricât de mult te-aș iubi, trebuie să mergi la Paris și să înveți atât lecțiile, cât și să te porți ca o doamnă, la fel ca mama ta.
– Papa, dar nu vreau să mă întorc la Maman. Vreau să rămân aici, cu tine…
După care, la vârsta de treisprezece ani… Emilie și-a înăbușit lacrimile care o podidiseră brusc, neputând încă să-și rememoreze momentul în care nepăsarea mamei se transformase în abandon. Consecințele acestui lucru aveau s-o urmărească până la sfârșitul vieții.
– Cum de ai putut să fii atât de oarbă la ceea ce se întâmpla cu mine, Maman? Eram fiica ta!
Zvâcnetul unuia dintre ochii lui Valérie a făcut-o pe Emilie să tresară de spaimă la gândul că maică-sa era încă vie și-i auzise vorbele. Învățată să recunoască semnele, Emilie i-a verificat pulsul lui Valérie, însă n-a simțit nimic. Fusese doar o ultimă tresărire de viață înainte ca moartea să-i destindă mușchii pentru totdeauna.
– O să încerc să te iert, Maman. O să încerc să te înțeleg, dar, în momentul ăsta, nu știu dacă sunt fericită sau tristă că ai murit.
Emilie a simțit că i se punea un nod în gât, ca un mecanism de apărare împotriva durerii de a rosti acele cuvinte cu glas tare.
– Te-am iubit atât de mult, am încercat din răsputeri să-ți fac pe plac, să-ți câștig dragostea și atenția, să mă simt… demnă de a fi fiica ta. Dumnezeule mare! Am încercat orice! a exclamat Emilie, încleștându-și pumnii. Erai mama mea!
Răsunetul propriei voci în dormitorul vast a făcut-o să amuțească. S-a uitat la blazonul familiei De La Martinières, pictat cu două sute cincizeci de ani în urmă pe tăblia somptuosului pat. Decolorat după atât amar de vreme, blazonul cu cei doi mistreți încleștați în luptă, cu nelipsita floare de crin și cu mottoul „Victoria e totul“ pictat dedesubt – aproape că nu se mai putea distinge.
Pe Emilie a trecut-o, brusc, un fior, cu toată căldura din cameră. Liniștea din castel o copleșea. Casa plină de viață de altădată era acum un înveliș gol, ce adăpostea doar trecutul. Emilie și-a privit inelul cu sigiliu pe care-l purta pe degetul mic de la mâna dreaptă și care înfățișa, în miniatură, blazonul familiei. Ea era ultimul descendent al neamului De La Martinières.
Deodată, Emilie a simțit pe umeri povara tuturor strămoșilor ce trăiseră de-a lungul secolelor, precum și amărăciunea unui neam vechi și nobil redus la o femeie de treizeci de ani, nemăritată și fără copii. Familia rezistase ravagiilor provocate de veacuri de brutalitate, dar, în decursul a cincizeci de ani, doar tatăl lui Emilie supraviețuise Primului și celui de-al Doilea Război Mondial.
Cel puțin n-aveau să se ivească obișnuitele certuri pe moștenire. Datorită unei legi napoleoniene anacronice, bunurile părinților erau împărțite în mod egal fraților și surorilor. Multe familii ajunseseră în pragul ruinei din pricina unui copil care refuza să-și vândă partea lui de moștenire. Din păcate, în cazul de față, les héritiers en ligne directe se limitau la ea.
Emilie a scos un oftat. Poate că avea să vândă, dar nu era momentul să se gândească la asta. Acum trebuia să-și ia rămas-bun.
– Odihnește-te în pace, Maman.
Emilie și-a sărutat, ușor, mama pe fruntea pământie, apoi și-a făcut semnul crucii. În cele din urmă s-a ridicat, ostenită, de pe scaun și a părăsit încăperea, închizând ușa cu hotărâre în urma ei.
Cartea Grădina cu lavandă poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,3 rating based on 30.213 ratings (all editions)
ISBN-10: 6063346805
ISBN-13: 9786063346804
Goodreads: 59636844
Author(s):Publisher:
Published: //
For years, Emilie de la Martinières struggled to build an existence for herself beyond her aristocratic background. But when her glamorous, aloof mother Valérie dies, the family legacy falls solely on Emilie's shoulders. She returns to the place of her childhood, a stately château in Provence. Chance puts a collection of poems into her hands, written by her aunt Sophia, whose life was shadowed by a dark secret - a tragic love story that would forever determine the fate of the de la Martinières. But eventually Emilie realizes that it's not too late to open the door to a different future...
***************************************************************************************
Jahrelang hat Emilie de la Martinières darum gekämpft, sich eine Existenz jenseits ihrer aristokratischen Herkunft aufzubauen. Doch als ihre glamouröse, unnahbare Mutter Valérie stirbt, lastet das Erbe der Familie allein auf Emilies Schultern. Sie kehrt zurück an den Ort ihrer Kindheit, ein herrschaftliches Château in der Provence. Der Zufall spielt ihr eine Gedichtsammlung in die Hände, verfasst von ihrer Tante Sophia, deren Leben von einem düsteren Geheimnis umschattet war - einer tragischen Liebesgeschichte, die das Schicksal der de la Martinières für immer bestimmen sollte. Doch schließlich erkennt Emilie, dass es noch nicht zu spät ist, die Tür zu einer anderen Zukunft aufzustoßen...
Fragmentul zilei – 10 ianuarie 2021: Grădina cu lavandă – Lucinda Riley
Alte titluri Litera.