Manejul era acoperit cu un strat gros de rumeguș.
Îl împrăștiau în fiecare săptămână, fără ca pe cel vechi să-l fi îndepărtat vreodată, așa că, după o vreme, se făcuse cam de o palmă – prin colțuri chiar mai gros. Până seara, călăreții îl răscoleau fără milă, îl bătătoreau, îl brăzdau cu milioane de cratere ale copitelor, dar până dimineața soldații îl netezeau cu grijă; la ocazii festive greblau pe el și un fel de ornamente (pătrățele, valuri).
Nu era menit doar să ușureze mersul cailor și să le menajeze copitele, ci să le absoarbă murdăria. Dar ceea ce se îmbibă multă vreme în murdărie devine, în cele din urmă, tot murdărie. Rumegușul manejului era uscat cât de cât numai în lunile de vară cele mai calde. Altminteri era brăzdat de straturi revene, roșcate precum postavul, scotea la iveală cocoloașe de mucegai palide și răspândea un miros înțepător: de urină, de sudoare, de bălegar.
Odată cu venirea primăverii, pe rumegușul manejului se produsese o schimbare ciudată. Era pe jumătate reavăn, pe jumătate uscat; o diagonală îl împărțea deslușit într-un triunghi iernatic si unul văratic, după cum îl mătura de dimineața până seara (sau după cum îl lăsa în umbră) soarele de primăvară care se strecura, teșit, prin ferestre.
Aliniați, caii își așteptau contingentul.
Stăteau în formație, în partea umbroasă a manejului, ținuți din scurt, doi câte doi, de câte un singur rândaș, la fel cum, și de partea cealaltă, în grajd, tot câte doi erau îngrijiți de același om. Își rodeau zăbalele plictisiți, oftau din greu în strânsoarea chingilor, încercau, întinzându-și până departe spinările, să-și mai slăbească un pic hamurile – drept care rândașii tresăreau și, cu câte o smucitură iritată, făceau ordine printre odraslele indisciplinate.
Erau cai buni; cai țărănești încrucișați cu rase englezești nobile; descendenții lui Nonius; dar, de fapt, erau cu toții niște corcituri. De la tați moșteniseră trupul deșirat, puterea nervoasă, stăpânirea de sine, iar de la mame, părul des și modestia tenace. Erau frumoși surii (mai ales cei bălțați, cu crupa dolofană), murgii tuciurii, cu părul scurt, lucios, dar și bălanii sau roibii cu coamă neagră erau cu adevărat minunați. Printre ei nu era nici măcar unul spălăcit, așa că numai surul castrat de la capătul rândului trezea o oarecare antipatie, cu capul lui bleg, cu măruntele pete ruginii ce îi umpleau părul de un alb murdar.
Cine nu se minunează la auzul vocabularului bogat și plastic al vreunei vechi meserii? Ce minunați sunt termenii aceștia tehnici, cât de exacți, cât de sugestivi, aproape palpabili; câte expresii, atâtea lovituri în plin; putem observa în ele nașterea, viața spontană a limbii in statu nascendi. În limbajul străvechi al călăreților, castratului bătrân de la capătul rândului i se spunea bălțat, pestriț. Arăta de parcă tot corpul i-ar fi fost năpădit de mii de tăuni (sau mai degrabă de mii de muște roșietice, de bălegar); era plin de muște pe față, în jurul ochilor, până și pe picioare, de sus până jos; atât de plin, că era scârbos – aproape că îți venea să te duci la el să le alungi, așa de milă ți se făcea când le vedeai.
Naturii nici că-i pasă de estetică. Ce o interesează pe ea dacă noi credem că ceva este frumos sau urât! Însă namila aceea de cal parcă suferea și ea pentru cum arăta. Ăi asta cu toate că greabănul înalt, picioarele vânjoase, puternice, spinarea teșită îi trădau rasa deosebită; s-ar fi putut foarte bine ca el să fi fost cel mai rapid, cel mai nobil cal in întreaga herghelie a regimentului. Numai ca asta n-a reieșit niciodată. Palinkas – așa îl chema pe nenorocitul acela – a renunțat de la bun început să-și pună în valoare calitățile cu care se născuse, nici prin minte nu-o trecea să se zbată pentru a da rezultate bune, alegea întotdeauna ce era mai ușor, chiulul, trândăveala. În loc de comparație aș putea spune și așa: în orice ființă, la naștere, se aprinde o lumină (arde un fel de flacără în ea), iar asta i se vede în priviri. Ei bine, în ochii lui Palinkas, această lumină se stinsese de multă vreme. Era dezamăgit, leneș, neascultător, îi lipsea cu totul ambiția (trăsătura de caracter cea mai umană a cailor); nu era dispus decât să stea într-un loc, să stea și să mănânce – dar și asta fățarnic, morocănos, indispus.
Acum ședea înșeuat, alături de ceilalți, contingentul. Fiind ultimul, era cel dintâi pe care cădea lumina aurie a soarelui de mai, care mătura zilnic rumegușul. Ceilalți rămăseseră în umbră, doar Palinkas părea că se aprinsese în mănunchiul de raze care se revărsa pe fereastră. Părul alb-gălbui, incandescent, scotea și mai mult în evidență muștele roșietice, mai că le auzeai zumzetul. Stătea cu capul plecat, atârnându-i, de parcă ar fi suportat resemnat ca propriile-i pete sa-i sugă sângele, ba chiar să-și depună ouăle pe el. Sau de parcă ar fi fost împroșcat cu zoaia puturoasă, coclită a rumegușului – așa stătea Palinkas, scăldat din cap până-n picioare în lumină și în mizerie.
Cartea Armata de apus poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,2 rating based on 48 ratings (all editions)
ISBN-10: 606440454X
ISBN-13: 9786064404541
Goodreads: 51484034
Author(s):Publisher: Curtea Veche Publishing
Published: 2//2020
Șapte povestiri despre cel de Al Doilea Război Mondial, relatate din perspectiva unui cadet. Autorul evocă perioada din adolescență în care, elev la Școala Militară, a fost luat prizonier în timp ce compania se retrăgea spre vest și își amestecă amintirile cu reflecții despre cum asprimea și formalismul golit de sens al vieții cazone pot transforma individul.
Volumul – pe cât de subțire, pe atât de intens – cuprinde șapte povestiri despre cel de Al Doilea Război Mondial, relatate din perspectiva unui cadet. Székely János descrie cu o precizie necruțătoare efectele sistemului militar asupra persoanei. Fiecare povestire rămâne cu cititorul pentru mult timp: un cadet este torturat și umilit de toată compania; un profesor devenit ofițer se vede constrâns să își execute un fost elev care dezertase; un neamț cu privire inteligentă, care conduce o motocicletă, însoțit de un câine, lichidează metodic prizonierii rămași în urmă dintr-o trupă în retragere. Paginile analizează la rece etica înfrângerii, redau cu acuitate felul în care războiul schimonosește totul și pe toți, cum pe chipul lui se nasc – sub pretextul cinstei – teama, cruzimea și oroarea de neoprit.
„Probabil cea mai importantă carte despre război din literatura maghiară.” (Dragomán György)
„Pentru Székely, întrebarea esențială rămâne: poate fi suprimată bariera morală în oameni? Poate fi omenia suspendată? Chiar este posibil să trăiești la comandă, ca o mașinărie, sau asta e numai o poveste de adormit copiii?” (Ekultura. hu)
„O mică perlă uitată a literaturii maghiare.” (Róbert Bak)
Fragmentul zilei – 10 mai 2020: Armata de apus – Szekely Janos