„De ce dracu o ia încolo? Pe-acolo pare mai liber. Am putea merge în multe locuri, de pildă să facem un ocol și să ne ducem la depozitul ăla. De-am mai fost. Ce rahat, era în drum, paznicii nici n-au observat. Puștiul e o minune. Trebuia să luăm și ăla, cum îi zice? Toiagul, în puii mei. Sclipea ciudat, poate putea să manifeste, dar Puștiul e idiot, și Jean e idiot. Urmează la dreapta, ce dracu vrea? Iar muncim? Păi, vere, nimeni nu se bagă unde n-are ce căuta! Îl mănâncă-n fund, ia vezi!”
– Ce-i aici?
Jean se întoarse.
– Depozit. Mâncare. Vin.
– Ce? Vin? Ai înnebunit?
– Așa zice el.
– Și tu? Ce vezi?
– Nimic.
„Tare. Nimic. Adică un depozit. Poate salam. Sau conserve. Wow, ce bine ar fi să fie conserve! Dacă nu-i nimic, îi ia mama dracu. Îi trag doi pumni în gură, să mai asculte și de alții, e, eu nu-s pe-aci? Doar le-am spus de-o mie de ori, asta-i Țigănia, Meteorul, nu te bagi, e ca naiba. Ce să mai zic? Am dreptate? Păi da, am totdeauna, ce puii mei!”
– Unde dracu ne bagă?
– În pisici, de unde să știu? Locul ăsta nu-i pe bune, are aripioare.
– Cum adică?
– Îngeri. Prea mulți îngeri, știi? Acolo, între chestii. Poate sunt și foldere, sau altceva.
– Chestiile alea?
– Îhâm. Poate sun foldere. Dar nu știu. El trebuie să știe. Bate din aripi. Îl vezi?
– Îl văd pe dracu! Ai luat-o razna iar!
– Nu, uite, acolo. E un băiețel în mașină.
– Ce mașină?
– Mașina aia. E verde și nu știu cum îl cheamă.
– Las-o moartă. Vezi ceva, unde ne duce ăsta?
– Nu știu. Nu vreau să caut.
„Tu ții minte când ți-am spus că se strică vremea? O să plouă. O să plouă în cinci minute. Și pe urmă o să se lase ceața. Mă, să știi că nu e nimic de crezut aici. Toate sunt la fel, ce contează? Bariera aia era stricată, bine că n-a fost pe de-a anapoda. Dar rezolvă cumva Puștiul…”
– Ce face?
– A dat de ceva.
Puștiul se oprise concentrat. Apoi întoarse capul, măsurându-i cu intensitate.
– Peretele ăsta. E anapoda și putem trece.
– Și dincolo? Jeane, unde ne duce nebunul?
– Mâncare. Știe el.
– Bine, hai. Dacă mierlim, naiba, mierlim și gata!
– Zice că nu. Dracu știe!
– Bine. Zi-i să…
„Nu trebuie, nu e nimic de zis, lasă-l să facă, știe el. Dacă nu mănânc ceva într-o oră, mor. Bine, hai, nu mor, dar tot mai bine era la celălalt depozit. Pe-aici n-am mai fost niciodată, cine știe ce ne așteaptă?”
Observă că Puștiul il privea iar peste umăr cu intensitate.
– Ce-i? răbufni.
– Nu te mișca! Nici nu clipi!
Îngheță.
– Nici tu! făcu cel numit de ceilalți „Puștiul” și arătă către Jean. E aici, aproape! Atenție, mă ridic! Nu mișcați! Stătuse aplecat către baza zidului cenușiu, dar acum înălță fruntea și începu să mormăie cuvinte stranii, lucruri fără înțeles pentru ceilalți doi.
– Acum o vedeți?
– Să mă ia naiba! „O afurisită de linie, acum o văd, sclipește subtil, dacă n-o descânta puștiul, ne tăia în două la prima mișcare, de unde naiba o fi venit? N-are o grosime mai mare de câțiva microni, cum a știut Puștiul de ea?”
– Sebastian, ridică brațul stâng… atât, e destul, o pot anula. Pare o simplă instrucțiune…
Brusc, linia dispăru.
– Gata, am șters-o. Vrei să spui ceva?
– Mulțumesc – îngână Sebastian, înțelegând aluzia. Ridică ochii și zări prin pâcla de deasupra puncte mărunte, strălucitoare. O să plouă rău, ne grăbim și noi?
– Taci. Îmi trebuie o tastatură.
Pe Jean asta părea să-l fascineze întotdeauna.
– O tastatură? O faci acum?
Puștiul nu răspunse. Scormoni în textura ciudată a unui material gălbui aflat chiar lângă el. Când ridică mâna, către degetele lui se deschiseseră, aidoma unor ochi de melc, câteva zeci de excrescențe subțiri, care păreau să-i caute atingerea.
– Voi fiți atenți – îi preveni cel căruia i se spunea Puștiul. Nu vă fâțâiți. Intru direct cu void main, fără iostream, nu e nimic de afișat și, oricum, n-am display…
„Ce dracu spune ăsta mereu, e dus complet, așchia aia din creier, naiba știe? Trebuia să luăm toiagul, îmi amintea de un joc în care capeți puteri. Sau poate era o armă, dar Puștiul n-a vrut, iar tâmpitul de Jean i-a ținut isonul. A zis că nu tot ce pare toiag e toiag. Și asta ce-o mai fi?”
„Asta” era un mic carton plastifiat care zăcea lângă talpa lui dreaptă. Se aplecă și îl ridică între degetele tremurătoare. Palmieri, un țărm, oceanul. Sub toate scria „Dark City”.
– Nu trebuia să-l atingi – gemu Jean. Are plasă.
Câteva fire ca de păianjen atârnau pe marginea cartonului. Sebastian încercă să-l arunce, dar nu reuși. Puștiul mormăia în continuare și atingea delicat mugurii tastaturii improvizate, dar se întoarse brusc și strânse aerul în pumnul celeilalte mâini. Din micul carton se scurse o funingine fină și o pleiadă de imagini zbură printre ei ca un stol de păsări colorate, risipindu-se în aerul umed.
– Un film de pe net, lasă-l dracu! Și potolește-te, am zis să nu vă mișcați! O să plouă în cel mult un minut!
– Mai e mult? făcu nerăbdător Sebastian.
– E chiar acum!
Pe zidul din fața lor, cimentul păru să se topească. Apăru o diafragmă care se deschise cu un zvâcnet ciudat, ca un ochi care încearcă să se adapteze la o lumină prea puternică.
– Hai!
Jean își potrivi pe umeri micul rucsac și înaintă. Puștiul intră primul.
– Hai, la dracu, n-o să țin deschis o mie de ani!
Ultimul trecu Sebastian, chiar în clipa în care o picătură imensă de ploaie se sparse cu zgomot de asfaltul crăpat. Puștiul făcu un gest, iar în urma lor, diafragma se topi în structura zidului.
Cartea Târgu Jiu ’59 poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 10 noiembrie 2019: Târgu Jiu ’59 – Mircea Liviu Goga