Jasnah Kholin se prefăcea că se bucură de petrecere, fără să dea în niciun fel de bănuit că avea de gând să poruncească uciderea unuia dintre oaspeţi.
Umbla prin sala ticsită de lume a ospăţului, luând seama la cum încleia vinul limbile şi cum înceţoşa gândurile. Pe cale să-şi bea minţile, unchiul ei Dalinar tocmai se ridicase de la masa înaltă ca să le strige parshendilor să-şi cheme toboşarii. Elhokar, fratele lui Jasnah, se grăbi să-şi potolească unchiul, deşi alethii, politicoşi, nu dădeau atenţie izbucnirii lui. Numai Aesudan, soţia lui Elhokar, chicotea pe înfundate în spatele unei batiste.
Jasnah se întoarse cu spatele la masa înaltă şi continuă să traverseze încăperea. Avea întâlnire cu un asasin şi era mai mult decât încântată să părăsească sala aglomerată în care prea numeroasele parfumuri se amestecau într-o duhoare înăbuşitoare. Pe o estradă ridicată vizavi de focul din vatră, un cvartet de femei cântau la flaute, dar muzica devenise de mult plictisitoare.
Spre deosebire de Dalinar, Jasnah atrăgea privirile. Se ţineau scai de ea, ca un roi de muşte de o bucată de carne putrezită. Şoaptele păreau aripi zbârnâitoare. Un singur lucru savurau curtenii alethi mai mult decât vinul: bârfa. Toată lumea se aşteptase să-l vadă pe Dalinar răpus de băutură, dar să recunoască fiica regelui că e eretică? Una ca asta nu se mai întâmplase niciodată.
Chiar ăsta fusese motivul pentru care Jasnah îşi dezvăluise sentimentele.
Trecu de solii parshendilor, care stăteau îngrămădiţi în apropierea mesei înalte, vorbind în limba lor ritmată. Cu toate că se aflau la o petrecere dată în cinstea lor şi a tratatului pe care îl semnaseră cu tatăl ei, n-aveau nimic festiv în înfăţişare şi nu păreau nici măcar încântaţi, ci mai degrabă nervoşi. Fireşte, nefiind oameni, uneori se purtau ciudat.
Jasnah îşi dorea să stea de vorbă cu solii, dar avea o întâlnire care nu putea s-aştepte. Şi-o stabilise cu bună ştiinţă la jumătatea ospăţului, când mai toţi oaspeţii erau cu gândurile împrăştiate sau beţi. Se îndreptă spre uşă, dar se opri brusc.
Umbra ei nu se aşternea acolo unde ar fi trebuit să se afle.
Sala ticsită de lume, cu aerul ei sufocant şi cu toată zarva, păru să se îndepărteze. Înaltul Prinţ Sadeas traversă umbra îndreptată fără dubiu către lampa cu sfere de pe cel mai apropiat perete. Prins în discuţia cu însoţitorul lui, nu o observă. Jasnah rămase cu ochii la umbră – cu pielea răcindu-i-se şi cu stomacul strângându-i-se ghem, aşa cum i se întâmpla când era gata să verse. „Nu din nou.“ Căută un alt izvor de lumină. Un motiv. Putea găsi un motiv? Nu.
Umbra se prelinse vlăguită, adunându-i-se încet la picioare, apoi se întinse în direcţia opusă. Încordarea lui Jasnah se risipi. Dar mai observase oare şi altcineva?
Îşi roti privirea prin încăpere şi, din fericire, nu văzu nicio figură îngrozită. Atenţia tuturor fusese atrasă de toboşarii parshendi, care intrau cu instrumentele zăngănindu-le. Jasnah se încruntă când descoperi că îi ajuta un servitor în haine albe, largi, care nu făcea parte din rasa lor. Un shin? Un lucru neobişnuit.
Prinţesa îşi recăpătă stăpânirea de sine. De ce i se tot întâmpla aşa ceva? Superstiţiile din poveştile populare pe care le citise spuneau că o manifestare stranie a umbrei nu poate însemna decât că eşti blestemat. De obicei dispreţuia astfel de credinţe, le considera aiureli, dar unele aveau rădăcini în realitate. Avusese parte de experienţe care o dovedeau. Trebuia să afle mai multe.
Gândurile calme, logice păreau o minciună pe lângă adevărul pielii ei reci şi umede şi al transpiraţiei care i se prelingea pe ceafă. Însă era important să fii raţional tot timpul, chiar şi atunci când îţi pierdeai calmul. Se adună şi lăsă în urmă căldura înăbuşitoare din sală, ieşind în liniştea de pe coridor. Alese uşa din spate, folosită de obicei de slujitori. La urma urmelor, era drumul cel mai scurt.
Se trezi printre maeştri-slujitori îmbrăcaţi în negru şi alb, care se foiau încoace şi încolo, îndeplinind însărcinările primite de la luminlorzii sau lumindoamnele lor. La asta se aşteptase, dar nu-i trecuse prin cap c-ar fi fost cu putinţă să dea nas în nas cu tatăl ei, stând de vorbă, cu glas scăzut, cu luminlordul Meridas Amaram. Ce căuta regele acolo?
Gavilar Kholin era mai scund decât Amaram, deşi luminlordul stătea uşor aplecat în prezenţa regelui. Nu era nimic neobişnuit. Gavilar vorbea întotdeauna încet, dar cu o asemenea intensitate încât nu te puteai abţine să nu te apleci, vrând să prinzi fiecare cuvânt sau fiecare dintre implicaţiile spuselor sale. Spre deosebire de fratele lui, era un bărbat frumos. Barba mai degrabă îi sublinia linia puternică a maxilarului decât să i-o ascundă. Avea un magnetism şi o energie încă neregăsite de Jasnah în descrierile niciunui biograf.
Tearim, căpitanul gărzii regelui, stătea în spatele celor doi. Purta Cristalarmura lui Gavilar; era unul dintre cei mai buni duelişti din lume, aşa că regele i-o încredinţase, fiindcă, în ultima vreme, el însuşi n-o mai folosea. Se îmbrăca în robe maiestuoase, în stil clasic.
Jasnah aruncă o privire peste umăr, în sala ospăţului. Când se strecurase tatăl ei afară?
„Toanto“, se dojeni. „Nu trebuia să pleci fără să fii sigură că e încă înăuntru.“
În faţa ei, Gavilar îşi puse o mână pe umărul lui Amaram şi ridică un deget, vorbind cu asprime, dar prea încet pentru ca Jasnah să-i poată desluşi cuvintele.
Cartea Câmpiile sfărâmate. Cuvinte despre Lumină. Vol.1 poate fi achiziționată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,8 rating based on 397.675 ratings (all editions)
ISBN-10: 6068673847
ISBN-13: 9786068673844
Goodreads: 44328070
Author(s):Publisher: Editura Paladin
Published: 1//2019
"Pe măsură ce ochii se obișnuiau cu întunericul, amintirile despre moarte păleau, desi n-avea să scape de ele niciodată. Erau cicatrice ale memoriei și avea să le poarte toată viața, așa cum le purta pe cele de pe trup. Și pe cele de pe frunte.
Nu toți sclavii sunt sortiți unei vieți de sclavie, iar Kaladin este cel mai bun exemplu. După recăpătarea libertății, el își dă seama că puterile îi sunt mai mari decât credea, dar la fel și responsabilitățile primite odată cu titlul de căpitan al gărzii regale. Nu este simplu să aperi corona când capetele încoronate cad sub tăișul sabiei Asasinului Alb, care anunță întoarcerea Pustiitorilor și a Devastării. Shallan, singura care înțelege semnele acelea, își asumă misiunea de a străbate Câmpiile Sfărâmate în căutarea unei salvări.
Pustiitorii aveau să se întoarcă – nu erau numai o amenințare îndepărtată, din povești.
Trăiau printre oameni, și încă de mai multe veacuri."
Editura Paladin
Fragmentul zilei – 11 august 2019: Câmpiile sfărâmate. Cuvinte despre Lumină. Vol.1 – Brandon Sanderson