Vântul sufla cu putere peste ținutul mlăștinos și pustiu, aducând cu el rafale de ploaie. Iarba aspră mustea de apă, iar râul își ieșise din matcă, formând un iaz întins, pe suprafața căruia stropii de ploaie căzuți se preschimbau în bulbuci.
La marginea iazului stătea ghemuită o bătrână femelă-viezure; părea nepăsătoare față de vântul și de ploaia reci ca gheața. A stat mult timp cu privirea ațintită spre iaz, de parcă ar fi văzut ceva oglindindu-se în apă, dincolo de reflexia frântă a unui nor plumburiu; apoi a ridicat capul și s-a uitat în jur.
– Am sosit, a anunțat ea.
Din spatele unor stânci s-a ivit o pisică neagră. Părea doar o umbră la picioarele căreia pâlpâia lumina stelelor. Era urmată de un motan gri-argintiu, ai cărui ochi verzi s-au deschis larg atunci când el s-a apropiat de viezure. Lumina stelelor, care scânteia în jurul lui, îl făcea să pară întrupat din ploaie.
– De ce suntem aici?
Vocea motanului argintiu era răgușită, de parcă n-ar mai fi vorbit de multă vreme.
– Într-o zi ca asta, ar trebui să stăm încolăciți într-un culcuș cald.
– Așa e, Râu, a mieunat pisica neagră. Cine a avut ideea să ne scoată afară pe o asemenea vreme?
– Eu!
Din spatele unui tufiș de orz sălbatic a apărut un motan roșcat, cu umerii lați și cu labele albe. În ochii săi de culoarea chihlimbarului se reflecta lumina stelelor, însă el părea tot atât de imaterial precum o flacără.
– Așa cum știi prea bine, Umbră, trebuie neapărat să ne întâlnim.
Umbră a pufnit.
– Nu trebuie să fac nimic din ce-mi zici tu, Tunet.
Tunet a încuviințat din cap.
– Bineînțeles că nu. Însă am fost chemați aici din pricina pericolului care amenință clanurile noastre. Ele sunt la un pas de a fi pe veci pierdute – iar asta este din vina ta, Miez de Noapte, a rostit Tunet cu o voce tăioasă.
Înainte ca Miez de Noapte să-i dea replica, a luat cuvântul Râu:
– Unde este Vânt? Nu putem discuta despre asta fără să fie și ea de față.
– Sunt aici.
Vocea s-a auzit din depărtare. Pisica maronie suplă aproape că nici nu se zărea prin iarba îmbibată cu apă; doar licărirea luminii argintii din jurul ei îi dezvăluia silueta. A țâșnit înspre iaz, abia atingând pământul cu labele
– Dar de ce v-ați îngrămădit cu toții aici, ca niște pisoiași rătăciți? a întrebat ea, cu o undă de batjocură în glas. E doar un pic de ploaie, o rafală de vânt.
Umbră tocmai se pregătea să spună ceva, când Tunet a întrerupt-o.
– Nu suntem cu toții obișnuiți să trăim în aer liber, Vânt. Dar asta nu mai contează acum. Trebuie să știm de ce a dezvăluit Miez de Noapte tainele clanurilor.
– Dar de ce tocmai noi? s-a plâns Râu, tremurând de frig. Sunt alte pisici mai tinere decât noi în Clanul Stelelor. De ce să fim chemați noi?
Vânt a dat din cap în semn de aprobare.
– Nu am făcut destul? Noi am întemeiat clanurile și le-am călăuzit în primele lor anotimpuri. Ne sunt datoare, după atâția ani de când cutreierăm pădurea.
– Încă mai trebuie să veghem asupra clanurilor noastre, a murmurat Tunet. Ele se află în fața unui pericol cu care nu s-au mai confruntat niciodată până acum.
Apoi i s-a adresat viezurelui:
– Miez de Noapte, de ce ai dezvăluit tainele noastre?
– Da, și i le-ai spus tocmai acelui singuratic păduchios și nemernic?! s-a răstit Umbră, trăgând cu ghearele smocuri de iarbă. Cei din clanul meu și-au abandonat străbunii războinici de când s-a infiltrat el în rândul lor.
– Pe costișa nisipoasă l-am întâlnit pe Sol, a început să vorbească Miez de Noapte, cu mult calm. Prima oară acolo ne-am întâlnit.
– Și tu te apuci să divulgi secrete oricărui necunoscut care se întâmplă să treacă pe acolo? a mârâit amenințător Vânt.
– Nu înțelegi că i-ai dat putere asupra clanurilor atunci când i-ai povestit atât de multe despre noi? a insistat Tunet.
– Cunoașterea nu întotdeauna este putere, a replicat Miez de Noapte. Clanurile nu au nevoie de secrete ca să se protejeze. Vagabonzii și singuraticii se țin deoparte; ei știu că viața de clan nu este pentru ei.
– Singuraticul ăsta nu a stat deoparte, a subliniat Râu.
– Clanurile de ce să se ascundă nu au, a insistat Miez de Noapte. Dacă asta au făcut, nu sunt destul de puternice ca să țină piept provocărilor din afară.
– Războinicii mei pot să țină piept oricăror provocări, a răspuns cu îndârjire Vânt.
– Provocările nu întotdeauna dinspre colți și gheare ascuțite vin, a comentat viezurele.
Șuierând printre colți, Vânt și-a zbârlit blana de pe grumaz în timp ce și-a scos ghearele.
– Mie să nu-mi vorbești de parcă aș fi proastă! Nu vrei să recunoști că ai făcut o greșeală uriașă. Războinicii din Clanul Stelelor ți-au încredințat tainele lor, iar tu le-ai spus unui necunoscut! Dacă n-ai fi fost tu, acum n-am mai fi avut probleme în Clanul Umbrelor.
Miez de Noapte s-a ridicat în patru labe.
– Mai ușor cu ghearele, micuță războinică! a tunat viezurele. Prostie este să te bați cu cineva care dușman nu-ți este.
Câteva clipe, Vânt s-a ținut tare pe poziții, refuzând să dea înapoi. Însă când Tunet a atins-o cu coada pe umăr, pisica a dat înapoi și și-a retras ghearele în teacă.
Cartea Pisicile Războinice. Vol.17: Umbre adânci poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 12 decembrie 2019: Pisicile Războinice. Vol.17: Umbre adânci – Erin Hunter