Mulți îl întrebau dacă nu era cumva Yurko Banzai. Nu, răspundea Yurko Banzai, zâmbind. Nici măcar nu suntem rude – răspundea el imediat, anticipând următoarea întrebare.
Banzai era în anul cinci la Facultatea de Biologie. Fiind printre cei mai buni studenți, fusese trimis să facă practica la un colegiu care ținea de universitate. Să predea biologie la clasele mari. Trebuie să recunoaștem că până când lui Banzai nu i s‑a spus cum se numește orașul, nici nu bănuia că ar fi existat. Midni Buky.
Localitatea era foarte îndepărtată, se călătorea două ore și jumătate cu un tren care se oprea la fiecare stâlp, ca un câine spaniel.
Banzai se mută în Midni Buky la sfârșitul lunii august. Închirie o garsonieră într‑o clădire veche cu trei etaje. O băbuță – baptistă, înspăimântătoare ca războiul atomic – îl obligă să își facă abonament lunar la Curierul Baptist și, în același timp, la ziarul local Patriot, unde fiul ei era redactor. Chiar dacă ziarul nu se bucura de o popularitate nebună, se găseau totuși câțiva cumpărători. Revista relata despre ultimele decizii ale consiliului raional, știrile orașului. De asemenea, nu ezita să abordeze și teme nemuritoare, precum violuri, crime, cazuri de corupere ale minorilor și alte povești piperate cu care se delectau pensionarii.
De o săptămână, Banzai lucra la colegiu. Școala începuse pe data de 28, ceea ce, în sine, era un semn rău. (La noi ca la nimeni, bombăneau a nu știu câta oară pe sub nas elevii.) Oamenii deștepți spărgeau lemnele pentru foc și cumpărau lumânări înainte ca acestea să se scumpească brusc, concomitent cu prima deconectare a curentului electric. Iarna promitea să fie rece, întunecată și fără speranță. „Cel puțin“, își spuse el, „în Midny Buky nu se oprește apa, spre deosebire de Lviv“.
În fiecare zi, cu excepția duminicii, Banzai ieșea din casă cu un rucsac mare de munte în spate. Deși în ermak avea câteva cărți, două caiete, o tartină și două mere, nu l‑ar fi înlocuit vreodată cu o geantă, cu atât mai mult cu vreo sacoșă. Yurko Banzai credea în sinceritatea vorbelor lui Carlos Castaneda și ale lui Don Juan, profesorul de neuitat al lui Carlos, care sfătuiau să porți totul numai pe umeri.
Cât despre mere, Banzai citise undeva că studenții participanți la un experiment și care au mâncat două mere în fiecare zi s‑au simțit mult mai bine, și mult mai inteligenți decât cei care nu au mâncat mere. Acest lucru l‑a impresionat profund pe Banzai, întrucât avea o grijă deosebită pentru intelectul său, îl prețuia și îl alimenta cu sârguință într‑un mediu favorabil. Dar, în general, el era un tip modest și nimeni (cu excepția unei persoane sau două) nu bănuia simbolismul profund al actului de ingerare a merelor Papirovka.
Tatăl voia ca fiul să‑i pășească pe urme și să devină avocat. Fiul, adică Yurko Banzai, nu voia în ruptul capului acest lucru și decisese, în secret, în clasa a opta, că este mult mai bine să fii un profesor de biologie undeva pe la țară decât un notar sau Dumnezeu știe ce fel de monstruozitate de acest gen. Înscrierea la facultatea de biologie constitui prima ruptură adevărată în relațiile lor deja tensionate. Toate celelalte se conturară în timpul studiilor, iar acum Banzai se pregătea să meargă la tata și la bunica, doar să își strângă restul lucrurilor personale. Și să nu fie văzut la Lviv până de Crăciun. Sau, și mai bine, până la Duminica Floriilor.
În timpul studiilor sale la Facultatea de Biologie, Banzai ajunse de trei ori la reanimare.
Prima dată acest lucru se întâmplă în primăvara primului an de studenție, când încercase să sintetizeze LSD‑25 dintr‑un anumit tip de spori ai ciupercii de mucegai. După ce înghiți ciuperca, Banzai fu cuprins de o amețeală puternică. Cel mai apropiat ortac al lui Banzai, Serhiy Mokosha, care se recomanda tuturor cu numele Dosci, îl găsi pe Yurko acasă, în bucătărie. Banzai avusese un noroc nebun pentru că uitase să încuie ușa.
Altă dată, în anul doi, cultivă acasă ciuperci mexicane sacre Strofariya, despre care se presupune că ar conține o substanță psihotropă, psilocibina. Experimentul nu avu sorți de izbândă pentru că, în loc de magicele ciuperci Strofariya, crescură niște ciuperci otrăvitoare. După ce a fost resuscitat a doua oară, Banzai, mult timp în sinea sa (și foarte des – cu voce tare), blestema neglijența întregii secții de micologie, a tuturor absolvenților‑pendanți și a tuturor femeilor de serviciu.
A treia oară îi fu aproape fatală. Se întâmplă chiar după ziua orașului Lviv, era în anul patru, când fusese părăsit de iubita lui, Solomia. El înghiți trei minunate exemplare din buretele muștelor, pe care, din nou, îl crescuse acasă, cu spori furați din secția de micologie. Luase de bune cele spuse de soții Wasson, care afirmau că din muscăriță se prepară celebra băutură a indienilor – soma, iar ciuperca poate oferi trăiri psihedelice de neuitat. Dar propria experiență a fost dezamăgitoare – cu excepția unor pete colorate surprinzător de mari, nu a avut alte trăiri halucinogene. Atunci când durerea arzătoare din stomac a devenit insuportabilă, el însuși a chemat ambulanța. Punctul culminant al intoxicației a fost, probabil, senzația cea mai îngrozitoare din viața sa. Avea amețeli continue, articulațiile i se răsuceau într‑o durere sălbatică, stomacul ardea în dureri toxice și tot ceea ce nu fusese fixat în intestinul său era expulzat afară prin ambele orificii. Nimeni din personalul spitalului și nici rudele (avea doar două – tata și bunica) nu i‑au spus vreodată cât de aproape fusese de sfârșit.
Cartea Ritualul poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 12 februarie 2020: Ritualul – Lyubko Deresh