Ce înseamnă să mori?
(Să te naști împotriva voinței tale.)
În vreme ce apa mi se izbește de pulpe și mare se întinde străină înainte, pierzându-și culoarea, îmi dau seama că nu mai simt timpul. Unele zile îmi par potrivite pentru a muri. E bine să înveți de timpuriu că desăvârșirea e doar un regret. Cu cât privești mai des acest adevăr, cu atât îți va fi mai lesne să-ți întorci privirea când neadevărurile îți sluțesc clipele.
Aveam 12 ani și, pentru prima și ultima dată, tata mi-a mângâiat obrazul, spunându-mi că sun un „Cocoșel afurisit”. Apoi, a scuipat pe covor, mi-a pălmuit obrazul relaxat sub dovada aceea singulară și neașteptată de iubire părintească, spunându-mi să pier din ochii lui. Am pierit.
Multă vreme, obsesiv, nesățios, ca și cum gândurile mi-ar fi fost pline de osânză, m-am întrebat ce a vrut tata să spună? Să fi fost afurisit pentru că-i furam ceasul și-i mișcam limbile aiurea, iar el nu mai știa niciodată cât timp s-a scurs cu adevărat? Să fi fost afurisit pentru că mă jucam în cotețul găinilor și mâncam ouă crude, lingând cu limba interiorul cojii? Să fi fost afurisit pentru că mă holbam la țâțele lăptoase ale servitoarei când se apleca? Nu am aflat până acum.
Îmi amintesc de tata neîncetat și toate gesturile lui de altădată mi se scurg prin minte, îmi pătrund oasele și răsar în carne, trec de ea, sparg pielea și-mi ajung în pori. Îmi pare că respir hoitul tinereții tatei și că-l înalț dincolo de grinzile minții mele. Poate pentru că l-am iubit și am crezut că nici el nu m-a iubit niciodată. Nu știu ce a simțit când urlam în brațele doicii, cu buzele vineții și cu puțină vomă-n colțul gurii. Ce ar fi putut trăi un bărbat puternic ca el, când a văzut că din frăgezimea dragostei pentru frumoasa mea mamă, din trupul ei alb ca marmura, vibrând, din obrazul nepătat și liniștea amară, a ieșit în lume o bucată de carne atât de stâlcită și atât de neputincioasă?
Ne putem minți la infinit. Nașterea unui copil este și o tragedie. Femeia, în vreme ce-i șterge dosul și îl lasă să-i pârjolească sânul plin de lapte, mișcându-și gingiile slinoase de-a lungul areolei, știe că libertatea nu va mai fi niciodată la fel. Pentru bărbat, forțat să asiste înțepenit la această transformare, cred că viața poate deveni insuportabilă, oricâtă iubire l-ar mâna. Suntem carne și dezgust. Mult dezgust, răsturnat în oase, acolo unde adierea îndrăznelii ajunge târziu și sinele mai poate doar urla pentru ultima dată.
Laptele îmi pare coclit. Îmi amintește de mama îndreptându-se spre moarte, strigând că o doare atât de tare, încât ar trebui să-i frângem gâtul. Cred că primii oameni ai lumii puteau doar să viseze. Să trăiască ei doi la nesfârșit și să ne lase pe noi în pace. Cu ce naiba le-am greșit?
Când tata mă vizitează, destul de rar pentru el, prea des pentru mine, se împinge-n baston și lovește cu el în podea, anume ca să-l aud, să-l văd, ca și cum așa mi-ar spune cât de nedreaptă e neputința lui. O știu și eu prea bine, dara nu pot schimba scârboșenia asta de viață. Și chiar dacă aș putea, hazardul ar inventa alte corvezi pentru sufletul meu pătruns până-n măduvă de renunțare. M-am întrebat mereu dacă nu cumva oamenii sunt niște scenarii. Cineva se distrează pe seama noastră din prea multă curiozitate, ca-n discuțiile sofiștilor. Ceea ce părea adevărat este supus mereu îndoielii și niciodată nu mai ajungi până la capătul înțelegerii. Numai că eu nu am răbdare și nici inimă destulă să mă întreb dacă ar trebui să aleg raționamentul cel rău sau raționamentul cel bun, să-mi cântăresc fiece clipă și să merg înainte. Ori să stau în același loc.
Am întâlnit câțiva oameni de-a lungul vieții, dar pentru că nu-i mai văd, mi se pare că au murit. La un moment dat al vieții mele, am murit și eu, iar umbra a continuat să trăiască, să se bucure și să sufere. Uneori m-am bucurat datorită unor lucruri însemnate, alteori pentru că am avut ce să mănânc. Alteori, m-a durut absența iubirii (netrebnică lipsă), ca în alte zile să mă nenorocească niște pantofi rupți prin care intrau apa și frigul. Așadar, a fost necesar să învăț că fericirea și suferința sunt doar niște cuvinte afurisite.
N-aș fi vrut să fiu om, ci o fiară sau o piatră. Bineînțeles, nu știu cum este să fii o fiară sau o piatră, dar îmi pot imagina. Puteam să fiu capătul unui cui, de exemplu, ca să sărut carnea făcută zdrențe a vreunui creator, apoi să mă răsucesc pentru a-i arăta că păcatul meu este de neiertat. Puteam să fiu primul copac din care va crește lemnul crucii răstignirii lumii. Să fiu uscat și ușor, iar lumea să râdă, crezând că mergem să legăm Cerul de buzele unei femei ori de călcâiele unui cerșetor. Nu mi-au plăcut niciodată dovezile cruzimii umane, astfel încât mi-am permis să schimb tot ce nu era pe gustul meu. Nu prea m-a ajutat nici asta.
Dacă Dumnezeu mă va judeca vreodată, va trebui să mă învinuiască pentru că nu am putut stăpâni imaginația pe care mi-a trântit-o în căpățână. Eu nu-l voi contrazice pe Dumnezeu, dar îl voi privi într-un fel din care să înțeleagă că știu că-i este teamă. Firește, și tu, și eu, știm că lui Dumnezeu nu-i poate fi teamă, dar eu voi fi dârz și curajos, chiar și la final. Dacă va avea niscaiva răbdare, îi voi cere să-mi asculte pledoaria. Vreau să-mi închipui că judecata finală se duce într-un proces democratic.
„Inculpatul este rugat să se ridice și să stea cu fața spre jurați”. Firește, Doamne, uite, stau drept, nu mă dărâmă vântul îndoielii și trebuie să fii naiv dacă crezi că, după orice mic sfârșit, omului îi mai pasă de vreun lucru. Iar dacă îi pasă lui, cum îți pasă ție? Și dacă îți pasă ție, de ce ar trebui să-i mai pese lui? Și dacă ne pasă nouă, n-am ajuns la capătul posibilităților efemere?
Cartea Pescarul nimicului poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,2 rating based on 16 ratings (all editions)
ISBN-10: 6064900369
ISBN-13: 9786064900364
Goodreads: 53042263
Author(s):Publisher:
Published: //
Fragmentul zilei – 12 ianuarie 2021: Pescarul nimicului – Simona Poclid
Alte titluri Eikon.