Este uimitor cât de puțină atenție au acordat criticii Poveștii în sine. E adevărat că povestea, stilul în care ar trebui relatată, ordinea pe care ar trebui să o urmeze și (mai presus de orice) conturarea personajelor au fost discutate din plin. Dar Povestea însăși, șirul de evenimente născocite, este aproape întotdeauna trecută sub tăcere sau altminteri tratată exclusiv din punctul de vedere al posibilităților de conturare a personajelor pe care le oferă. Există, într-adevăr, trei excepții notabile. Aristotel a construit în Poetica o teorie a tragediei grecești care pune Povestea în centrul ei și atribuie personajului un loc strict subordonat. În Evul Mediu și în Renașterea timpurie Boccaccio și alții au elaborat o teorie alegorică a Poveștii ca să explice miturile antice. Iar în epoca noastră Jung și discipolii săi au conceput doctrina arhetipurilor. În afară de aceste trei încercări, subiectul a rămas aproape neatins, ceea ce a avut un rezultat curios. Acele forme literare în care Povestea există numai ca un vehicul pentru altceva – de exemplu romanul-frescă, unde povestea există pentru personaje sau pentru criticarea condițiilor sociale – au fost tratate așa cum se cuvine; dar acele forme în care toate celelalte elemente există numai pentru poveste au primit foarte puțină atenție serioasă. Nu numai că au fost disprețuite, ca și cum ar fi bune numai pentru copii, dar până și genul de plăcere pe care îl oferă a fost, după părerea mea, greșit înțeles. Această a doua nedreptate sunt foarte dornic să o repar. Poate că plăcerea pe care o oferă Povestea este tot atât de neînsemnată pe cât o consideră critica modernă. Eu unul nu cred așa ceva, dar în legătură cu acest lucru putem să cădem de acord că nu suntem de acord. Haidem totuși să încercăm să vedem lămurit ce fel de plăcere este: sau, mai degrabă, ce feluri diferite de plăcere poate să fie. Pentru că bănuiesc că pe această temă s-a făcut o prezumție pripită. Eu cred că acele cărți care sunt citite numai „pentru poveste“ pot fi gustate în două feluri foarte diferite. În parte e vorba de o împărțire a cărților în două categorii (unele povești pot fi citite numai într-un anume spirit, iar altele, numai în celălalt) și în parte de o împărțire a cititorilor (aceeași poveste poate fi citită în moduri diferite).
Ce m-a convins în sfârșit de existența acestei împărțiri a fost o conversație pe care am avut-o acum câțiva ani cu un student american inteligent. Vorbeam despre cărțile care ne încântaseră pe când eram băiețandri. Preferatul lui fusese Fenimore Cooper, pe care (întâmplător) nu l-am citit niciodată. Prietenul meu mi-a descris o scenă anume, în care eroul era pe jumătate adormit în fața focului său de bivuac din pădure în timp ce, prin spatele lui, o Piele-Roșie cu un tomahawk se furișa pe tăcute către el. Își amintea emoția cu care citise, pe nerăsuflate, pasajul, nerăbdarea chinuitoare cu care se întreba dacă eroul se va trezi la timp sau nu. Dar, amintindu-mi marile momente ale propriilor mele lecturi de odinioară, eram foarte sigur că prietenul meu își interpreta greșit experiența, ba chiar că pierdea din vedere adevăratul ei sens. Dar sigur, sigur, mă gândeam eu, nu simpla emoție, suspansul, îl făcuse să se tot întoarcă la Fenimore Cooper. Dacă acesta era lucrul pe care îl dorea, atunci orice altă „poveste sângeroasă pentru băieți“ i-ar fi convenit la fel de mult. Am încercat să-mi exprim aceste gânduri. L-am întrebat dacă e sigur că nu exagerează importanța pericolului ca atare și că nu greșește separând-o de celelalte elemente. Pentru că, deși nu-l citisem niciodată pe Fenimore Cooper, îmi plăcuseră alte cărți despre Pieile-Roșii. Şi știam că ceea ce voiam eu de la ele nu era pur și simplu „emoția“. Pericole, desigur, trebuie să existe în carte: cum altfel ai putea să întreții desfășurarea poveștii? Dar ele trebuie (în starea de spirit care te-a făcut să alegi o asemenea carte) să fie pericole cu Pieile-Roșii. Atmosfera creată în jurul Pieilor-Roșii era ceea ce conta cu adevărat. Dacă dintr-o scenă ca aceea pe care mi-o descrisese prietenul meu dai la o parte penele, pomeții proeminenți, pantalonii cu franjuri și înlocuiești tomahawkul cu un pistol, ce mai rămâne din ea? Pentru că eu nu doream doar suspansul de scurtă durată, ci întreaga lume căreia îi aparținea – zăpada și rachetele, castorii și canoele, expedițiile războinice și wigwamurile și numele ca în Hiawatha. Așa am grăit eu; după care a venit șocul. Studentul meu este un bărbat cu o minte foarte limpede și și-a dat imediat seama ce voiam să spun și de asemenea în ce fel lumea imaginației lui de băiețandru fusese diferită de a mea. Mi-a răspuns că era absolut sigur că „toate astea“ nu contribuiseră la plăcerea lui. De fapt, nu dăduse niciodată doi bani pe ele. Ba mai mult – și acest lucru chiar m-a făcut să mă simt de parcă aș fi stat de vorbă cu un vizitator de pe o altă planetă –, în măsura în care fusese vag conștient de „toate astea“, îl deranjaseră pentru că îl distrăgeau de la chestiunea principală. Poate chiar ar fi preferat în locul Pieilor-Roșii un pericol mai banal, precum un răufăcător cu un pistol.
Pentru cei ale căror trăiri literare sunt cât de cât asemănătoare cu ale mele, distincția pe care încerc să o fac între cele două tipuri de plăcere este probabil destul de clară după acest unic exemplu. Dar, ca să o fac de două ori mai clară, voi mai adăuga unul. Am fost odată dus să văd o ecranizare a romanului Minele regelui Solomon. Dintre multele ei păcate – cel mai mic nefiind apariția unei tinere în pantaloni scurți care nu avea nici o legătură cu povestea și care îi însoțea pe cei trei aventurieri oriunde se duceau –, doar unul ne interesează aici. La sfârșitul cărții lui Haggard, după cum toată lumea își aduce aminte, eroii își așteaptă moartea înmormântați într-o cameră cu pereți de stâncă și înconjurați de regii mumificați ai acelui ținut. Însă autorului acestei ecranizări situația i s-a părut probabil prea plicticoasă. A înlocuit-o cu o erupție vulcanică și apoi s-a întrecut pe sine adăugând și un cutremur. Poate că nu ar trebui să-l con damnăm. Poate că scena din original nu era „filmică“, iar omul a avut dreptate, conform canoanelor propriei sale arte, să o schimbe. Dar ar fi fost mai bine să nu aleagă de la bun început o poveste care putea fi adaptată pentru marele ecran numai dacă era stricată. Stricată, cel puțin pentru mine. Fără îndoială, dacă tot ce ceri de la o poveste este simpla emoție și dacă un pericol mai mare îți sporește și emoția, atunci succesiunea rapidă a două riscuri diferite (cel de a fi ars de viu și cel de a fi strivit și făcut bucățele) ar fi preferabilă pericolului unic și prelungit de a muri de foame într-o peșteră. Dar tocmai aceasta e ideea. Trebuie să existe în aceste povești o plăcere diferită de cea dată de simpla emoție, altminteri eu nu aș simți că am fost păcălit când mi s-a servit cutremurul în locul adevăratei scene a lui Haggard. Ceea ce pierd eu este sentimentul pe care mi-l provoacă sugestia morții (un lucru foarte diferit de simplul pericol de moarte) – frigul, tăcerea și chipurile morților din vechime, împodobiți cu coroane și sceptre, de prin jur. Poți, dacă vrei, să spui că efectul pe care-l caută Rider Haggard este absolut la fel de „rudimentar“ sau de „vulgar“ sau de „senzațional“ precum cel cu care l-a înlocuit filmul. Nu discut acum despre acest lucru. Ideea e că este un efect extrem de diferit. Unul aruncă asupra imaginației o vrajă care o amuțește; celălalt produce o intensă agitație nervoasă. Citind acel capitol al cărții, curiozitatea sau suspansul legate de reușita eroilor de a scăpa din capcana lor mortală reprezintă o parte foarte puțin însemnată a trăirii tale. Capcana mi-o voi aminti mereu: cum au scăpat din ea am uitat de mult.
Cartea Despre lumea aceasta și despre alte lumi poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,2 rating based on 1.533 ratings (all editions)
ISBN-10: 9735066696
ISBN-13: 9789735066697
Goodreads: 51522771
Author(s):Publisher: Humanitas
Published: 2//2020
C.S. Lewis adună în această colecție de eseuri gânduri despre scrierilede ficțiune, discutând în special rolul basmelor și al literaturii științifico-fantastice și îndreptându-și privirea critică atât asupra unor scriitori precum J.R.R. Tolkien sau George Orwell, cât și asupra dificilei sarcini de a scrie pentru copii. Lewis își afirmă poziția în contrast cu cea a criticilor literari ai vremii lui: să fii fermecător atunci când așterni pe hârtie imagini și întâmplări din lumea noastră reală sau din alte lumi, închipuite, înseamnă să pui în valoare mai întâi de toate Povestea în sine și imaginația, fără a uita că gusturile copiilor în materie de literatură nu se deosebesc prea mult,la urma urmei, de cele ale oamenilor mari.
Fragmentul zilei – 12 martie 2020: Despre lumea aceasta și despre alte lumi – C.S. Lewis