Era seară când Debienne și Poligny, directorii Operei, dădeau ultimul spectacol de gală pentru a marca retragerea lor. Brusc cabina lui La Sorelli, una din principalele balerine, a fost invadată de vreo jumătate de domnișoare din corpul de balet care veniseră de pe scenă după ce dansaseră Polyeucte. S-au repezit înăuntru foarte agitate, unele lăsând să le scape râsete forțate, prefăcute, altele scoțând țipete de teroare. Sorelli, care ar fi vrut să fie singură puțin ca să revadă discursul pe care urma să-l țină pentru directorii care se retrăgeau, s-a uitat furioasă în jur la mulțimea zăpăcită, agitată. Micuța Jammes – fata cu nasul în vânt, ochi de nu-mă-uita, obraji trandafirii, gât și umeri de-o paloare ca de crin – a fost cea care a dat explicația cu voce tremurătoare:
– E fantoma!
Și a încuiat ușa. Cabina lui Sorelli era mobilată cu o eleganță comună, oficială. O oglindă mare pe perete, o sofa, o masă de machiaj și un dulap sau două asigurau mobilierul necesar. Pe pereți atârnau câteva gravuri, relicve de la mama ei, care cunoscuse stelele vechii Opere din strada Peletier; portretele lui Vestris, Gardel, Dupont, Bigottini. Dar camera li se părea un palat ștrengărițelor din corpul de balet, care ocupau cabina comună unde-și petreceau timpul cântând, certându-se cu croitoresele și coafezele și cumpărându-și una alteia pahare cu cassis, bere sau chiar rom până la sunetul clopoțelului de intrare în scenă.
Sorelli era foarte superstițioasă. A tremurat când a auzit-o pe mica Jammes vorbind despre stafie, a făcut-o „prostuță mică” și apoi, fiindcă era prima care credea în fantome în general și în cea de la Operă în special, a cerut imediat detalii:
– L-ai văzut?
– Limpede cum te văd pe tine, a spus micuța Jammes, ale cărei picioare s-au înmuiat așa de brusc încât a căzut pe un scaun gemând.
Atunci micuța Giry – fata cu ochii negri ca porumbele, părul negru ca cerneala, ten măsliniu și piele acoperind niște biete oscioare – micuța Giry a adăugat:
– Dacă aia-i fantoma, atunci e foarte urâtă!
– Ah, da! a țipat corul de balerine.
Și toate au început să vorbească deodată. Fantoma, sub înfățișarea unui domn în frac, le apăruse brusc în față pe coridor, fără ca ele să știe de unde se ivise. Părea să fi ieșit direct din zid.
– Pooh! a spus una dintre cele care-și păstrase mai bine cumpătul. Vedeți fantoma peste tot!
Și era adevărat. De mai multe luni nu se mai discuta despre nimic altceva la Operă decât despre această fantomă în haine de seară, care bântuia prin clădire de sus până jos, ca o umbră, care nu vorbea cu nimeni, căreia nimeni nu îndrăznea să-i vorbească și care dispărea de îndată ce era văzută fără ca cineva să știe cum sau unde. Așa cum îi stă bine oricărei fantome, ea nu făcea nici un zgomot pășind. Oamenii au început prin a râde și a glumi pe seama acestui spectru îmbrăcat ca un bărbat la modă sau ca un antreprenor de pompe funebre, dar în curând legenda a luat proporții enorme printre fetele din corpul de balet. Toate fetele susțineau că au întâlnit această creatură supranaturală mai des sau mai rar. Și cele care râdeau mai tare nu erau chiar în largul lor. Când nu se arăta direct, ea își trăda prezența printr-un incident, comic sau serios care i se atribuia din cauza superstiției. Dacă cineva cădea sau una dintre celelalte fete îi făcea o farsă sau pierdea un puf de pudrat, era imediat vina fantomei, a Fantomei de la Operă.
La urma urmei cine-l văzuse? Întâlneai la Operă atâția bărbați îmbrăcați în frac fără să fie fantome. Dar fracul acesta avea ceva caracteristic. Acoperea un schelet. Cel puțin așa spuneau fetele din corpul de balet. Și bineînțeles, avea cap de mort.
Erau toate astea adevărate? Adevărul e că ideea cu scheletul a venit de la descrierea făcută fantomei de Joseph Buquet, șeful mașiniștilor, care chiar o văzuse. Se ciocnise de fantomă lângă scărița ce ducea spre pivnițe. O văzuse doar o secundă, fiindcă fantoma fugise iute, și spunea oricui voia să-l asculte:
– E grozav de subțire și fracul atârnă pe un schelet. Are ochii așa de adânci încât abia îi poți vedea pupilele.Vezi doar două găuri negre, ca într-un craniu de mort. Pielea feței, întinsă pe oase, nu e albă, ci de un galben bolnăvicios. Despre nas nu merită să vorbim fiindcă nu se vede dintr-o parte, și absența nasului îl face groaznic la vedere. Tot părul pe care-l are e adunat în trei sau patru șuvițe lungi negre pe frunte și pe după urechi.
Acest mașinist-șef era un om serios, sobru, integru, fără prea multă imaginație. Cuvintele i-au fost primite cu interes și uimire și curând s-au găsit și alți oameni care să spună că întâlniseră un bărbat îmbrăcat în frac și având pe umeri un cap de mort.
Cartea Fantoma de la Operă poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,0 rating based on 256.513 ratings (all editions)
ISBN-10: 6068723763
ISBN-13: 9786068723761
Goodreads: 29970380
Author(s):Publisher: Corint
Published: 1/20/2016
„Un roman gotic despre dragoste, onoare şi tragedie, cu un substrat înfiorător şi obsedant.” Daily Telegraph
„O venerabilă şi foarte ecranizată poveste despre sentimente delicate şi măreţe, cu o notă horror de-a dreptul înspăimântătoare.” New York Times
„Bazându-se pe vasta sa experienţă de corespondent de război şi de reporter specializat în relatarea crimelor şi a proceselor, Gaston Leroux a creat unele dintre cele mai celebre piese de teatru şi romane poliţiste şi de mistere scrise vreodată de un autor francez. Astfel, el a compus cel mai celebru thriller din toate timpurile, Fantoma de la Operă (1911), ecranizat cu mult succes de nenumărate ori.” Otto Penzler