Cincizeci de ani mai târziu
– De ce nu mai lupți? mă întrebă, forțându-mi privirea să rămână ațintită asupra lui.
În mod curios, inima îmi bătea într-un ritm normal, teama constantă dispăruse, iar eu îl înfruntam pe bărbatul misterios fără ezitare. Nu mă gândeam la întrebare, deși prezența lui părea să-mi spună că soarta mea depindea de răspunsul pe care aveam să i-l ofer. Eram prea ocupată cu dezlegarea misterului său pentru a-mi face griji pentru răspunsul meu. Ochii mei căutau cu înverșunare chipul de dincolo de întunecimea mantiei care-l acoperea. Nu era decât o siluetă fără chip, dar eu eram sigură că exista și o față căreia să-i asociez cruzimea. Voiam să știu împotriva cui luptam, voiam să-l privesc în ochi pe cel pe care-l uram cu atâta fervoare, pe cel care mă îngrozea numai gândindu-mă la el.
– De ce nu mai lupți, Fiică a Infernului? repetă întrebarea, întărind strânsoarea mâinii în jurul gâtului meu, gest ce mă făcu să icnesc dureros.
– Oprește-te! am îngăimat, chinuindu-mă să trag aer în piept.
În afara ochilor larg deschiși au început a se derula imagini macabre în legătură cu familia mea. Arryn, Leth și Cora erau în pericol. Rraghal se zbătea furios în mijlocul unei mulțimi de cadavre, sfâșiind trupuri fără viață, asemenea unui animal sălbatic. Iar el, ticălosul fără chip care mă sugruma, prindea contur, întunericul adânc din fața mea luând chipul lui L’ewilh. Inima începu să-mi bată cu putere. Mi-am înfipt mâinile în brațul lui, zbătându-mă să mă eliberez. Dacă de forța misterioasă de până acum mă temeam cu toată ființa, pentru L’ewilh nu exista decât o ură nestăpânită și o puternică dorința de răzbunare. În fața lui aveam puterea și curajul de a lupta, așa cum n-o puteam face în față enigmaticului om al Agh’tara.
Forțele însă îmi erau epuizate. Nu aveam putere să-l îndepărtez de mine. Nici nu mă puteam mișca. În mintea mea, încă-l strigam pe Rraghal. Dar Rraghal era pierdut, și nimeni nu-mi sărea în ajutor.
Rânjetul malefic și plin de mândrie al lui L’ewilh se lărgea, în vreme ce mâinile sale îmi cuprindeau tot mai aprig gâtul, sufocându-mă cu furie. Zbârnâitul soneriei mă îndemnă să deschid ochii. Tresărind, m-am ridicat în capul oaselor, privind confuză de jur împrejurul încăperii. Eram încă acolo, în patul meu, iar strânsoarea puternică a lui L’ewilh dispăruse, deși puteam să jur că încă îi simțeam ghearele în jurul gâtului. Am pipăit locul cu o ușoară disperare, străduindu-mă să mă desprind cu totul de visul pe care tocmai îl experimentasem.
Abia când soneria a răsunat în liniștea apartamentului pentru a doua oară mi-am dat seama că ea nu fusese parte din vis. Am aruncat așternuturile într-o parte și m-am ridicat, trecându-mi agitată mâinile prin păr. Cu pași mici și leneși, am părăsit dormitorul și m-am îndreptat spre ușa de la intrare, aruncând o privire în oglinda de alături înainte de a pune mâna pe clanță.
– Ah, domniță, chiar când îmi pierdusem speranța! chicoti bărbatul cu un zâmbet până la urechi de îndată ce-mi întâlni privirea.
– Ce vrei, Adam? am întrebat, încă frecându-mi somnoroasă ochii.
I-am întors spatele, îndreptându-mă alene spre bucătărie. Mă urmă numaidecât, înțelegându-mi gestul ca o invitație. Eram prea obosită pentru a-l zori. I-am aruncat în schimb, o privire plictisită peste umăr, turnându-mi cafeaua în singura ceașcă curată pe care o mai aveam în bucătărie.
– Instalatorul pe care îl voiai poate veni abia marți dimineață, mă anunță, făcându-se comod pe canapeaua micuță din living. Și… vecinii se vaită de sunete ciudate venind din apartamentul tău în fiecare noapte. Am zis că-i musai să mă asigur că nu organizez niciun dezmăț aici.
Am ridicat ceașca, inspirând adânc, și m-am întors cu față spre el, rezemându-mi spatele de blatul de la bucătărie. Bărbatul, trecut de vârsta a doua, se ținea încă bine pe picioare, iar postul de administrator al blocului părea a-i prii. Cum majoritatea chiriașilor erau femei, bătrânul se simțea în al nouălea cer. Nici nu se mai văita când liftul nu funcționa cu săptămânile, iar el trebuia să urce pe scări atunci când venea vorba de plata chiriei. Să glumească cu „domnițele” singure din bloc era una dintre activitățile sale favorite. Eu însă nu eram în dispoziția necesară pentru glumele lui nesărate. Nici nu-mi făceam prea multe griji pentru lipsa mea de respect, deși, conform standardelor acestei societăți, trebuia să fac un exces de politețe în fața celor de vârsta lui.
– Dacă vei căuta, e foarte probabil să găsești un bărbat leșinat în cadă și unul legat cu cătușe de patul din dormitor, am îngăimat, privindu-l cu seriozitate. Hm, ce spui? E musai să-i dezlegi, ori mă lași să continui dezmățul și în noaptea asta?
Începu să râdă zgomotos și se ridică de pe canapea, privind în treacăt restul apartamentului.
– Hei, e datoria mea să mă asigur că politica clădirii e respectată de chiriași! râse el, ridicându-și mâinile deasupra capului, în semn de predare.
– Nu te puneam să chemi un nenorocit de instalator degeaba, Adam! am continuat eu, rotindu-mi gâtul pentru a scăpa de amorțeală. Țevile astea scot un zgomot asurzitor, zici ca o întreagă familie de șobolani și-a făcut casă în interiorul lor.
Cartea Fiica infernului poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,8 rating based on 13 ratings (all editions)
ISBN-10:
ISBN-13: 9786068862835
Goodreads: 49049137
Author(s):Publisher: Quantum Publishers
Published: //2019
Fragmentul zilei – 13 decembrie 2019: Fiica infernului. Seria Stringent. Vol.1 – Dyana Pîslaru