Noaptea e prea lungă, soarele încă nu a răsărit, iar eu aștept să sune deșteptătorul, mai sunt două ore de așteptare, ce aș putea face în două ore?
Două ore. Mult sau puțin? Probabil mult, dar, probabil și puțin. Timp de două ore îți poți schimba viața radical, simplu, luând o decizie de care îți e frică. Poți atinge succesul sau poți să te prăbușești în eșec. Sunt două capete. Dar mijlocul? Da, există și un mijloc. Evident. Doar că acest mijloc este evitat, acesta reprezintă o stabilitate și o monotonie apreciată de puțini. Cei mai mulți se află anume la mijloc, aceștia țin balanța, ei sunt cei mai importanți, dar ei înșiși nu consideră așa. Trist. Vreau să fac parte din această categorie, doar că până atunci e nevoie să prind curaj ca în două ore să schimb totul. Cine a zis că firescul nu are nevoie de timp?
Întind mâna după căști și ascult, îmi reamintesc muzica din vis, aș compara, dar urăsc comparațiile stupide.
Cobor scările, îl văd din spate, deja mănâncă, încă nu și-a pus încă sacoul, e doar în cămașă. Sunt sigură că îmi aude pașii, trec pe alături:
– Bună dimineața, zic eu.
– Bună dimineața, cum ai dormit?
– Bine, mulțumesc.
Abia am reușit să văd ce am în farfurie că el deja se ridică și pleacă. Din nou nu am vorbit, deși mi-am dorit asta. Și așa zilnic se închid ușile discuțiilor dorite, dar nerostite.
Viteza e ceva periculos, probabil anume sesizarea acestui pericol m-a făcut să mă îndrăgostesc și mai mult de motocicletă. Pentru acest oraș sunt doar o puștoaică pe o motocicletă neagră care se ia la întrecere cu vântul, doar că pentru mine reprezint ceva mia mult, motiv pentru care mă iau la întrecere cu propriile puteri și ambiții. Am nevoie de curaj, iar atunci când simt viteza, simt și curajul.
Oamenii curajoși sunt o raritate. Curajul în sine e un fenomen rar. Cu toate că trăim timpuri pașnice, ne este frică de propria opinie, viziune și de propriul corp. Ne este frică de noi și ne este frică de viața noastră. Doar oamenii curajoși trăiesc cu adevărat. Ceilalți îi invidiază.
Parchez și cu pași grăbiți mă îndrept spre biroul lui, toți mă privesc, dar asta nu contează, deschid ușa, cea pe care el a închis-o azi dimineață și-i zic tot ce am de zis. Tace. Oare este vreun leac împotriva tăcerii? Leac pentru doi concomitent, pentru cel care tace și pentru cel care suportă această tăcere, la pachet, căci ambii suferă. Ar trebui sugerată o asemenea idee doctorilor, cel care o va crea, peste noapte are să devină miliardar. Probleme globale, probleme particulare.
Cartea Fata cu vise alb-negru poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 13 februarie 2020: Fata cu vise alb-negru – Andreea Russo