Tare urâtă mai era mama. Orice altceva bunicul nu i-ar fi permis niciodată. Era uscată și palidă, pielea ei nu reușea să capete nicio culoare mai acătării, nasul i se înroșea ori de câte ori se supăra sau se bucura, când îi era frig ori când transpira, iar asta doar așa, din pura răutate a trupului ei. Avea bărbia ascuțită și gura și mai ascuțită, din care caninii ei tăioși se aruncau înainte, iar asta era una dintre hibele cele mai mici ale înfățișării ei, fiindcă nu apuca să râdă prea des. Măcar era chioară ca un pește, astfel încât propria-i înfățișare i-a scăpat o vreme, cel puțin în primii ani de viață. Abia prin clasa a treia, când învățătoarea a observat că nu putea citi niciun cuvânt de la tablă, a început să poarte niște ochelari groși a la Nana Mouskouri, în spatele cărora ochii i se vedeau ca două pete de acuarelă diluată. „Să se așeze atunci în primul rând”, se plângea mama ei, adică bunica mea, în timp ce se chinuia să împletească puful de pe capul mamei mele în două codițe. Apoi o pupa pe obraji și îi întindea pe ascuns urmele de ruj, ca să-i dea puțină culoare, însă bunicul striga: „Asta nu e parada modei, ce mama dracului, se duce acolo ca să învețe ceva”, așa că ochelarii au rămas, în ciuda faptului că pe bunica mea a apucat-o în noaptea aceea o asemenea durere de cap, că bunicul a trebuit să se închidă în closet a doua zi de dimineață timp de douăzeci de minute.
Dar și mai târziu, după ce mama mea a căpătat lentile de contact, când burta i s-a mai micșorat, iar fața i s-a înăsprit, tot urâtă a rămas. Abia cu puțin înainte de sfârșit, când nici nu se mai putea ridica de una singură în capul oaselor și trebuia ca eu să o hrănesc cu lingura, atunci, dintr-odată, s-a făcut frumoasă. Culoarea, care nu fusese niciodată o culoare propriu-zisă, s-a cojit de pe părul ei ca o tencuială veche, de sub care s-a ivit o cărunțeală argintie. Ochii au început să-i strălucească, iar cele două riduri abrupte de deasupra rădăcinii nasului i s-au netezit. Pe măsură ce moartea îi devora trupul, ea părea tot mai vie. Odată chiar a flirtat cu medicul care venea zilnic să o vadă. Se cunoșteau încă de la Charite, unde mama lucrase după ce mă născuse pe mine, însă pe atunci nu era femeie, ci doctoriță. Noul ei zâmbet cochet, clipitul din gene atunci când el se apleca peste ea și îi apăsa stetoscopul rece pe piept, făcând-o să tresară, păreau să îl tulbure. Dar, de la o vârstă și o oarecare mărime a burții, trebuie să accepți flirturile oricum ar fi ele. El îi răspundea la fel, spunându-i „tânără doamnă” sau ‘domnișorica mea”, lucruri pentru care, cu doar o jumătate de an în urmă, cu siguranță mama l-ar fi dat afară din casă. Sporovăiau despre vremurile de demult, care acum, dintr-odată, fuseseră foarte bune, despre profesori, cunoștințe comune, incompetența colegilor. Mama chicotea ca o fetiță, ceea ce ea nu fusese niciodată pe deplin. Ducea degetele la gât, cu capul puțin aplecat într-o parte, iar el se lumina la rândul lui, ca un ucenic de măcelar care tocmai a scos pentru prima oară, cu mâna goală, măruntaiele unei scroafe. Doar din când în când, așa, pentru o schimbare, pe când verifica vreo valoare sau când privirea i se oprea asupra pungilor de plastic de lângă patul ei, își freca fruntea și părea îngrijorat, ceea ce nu făcea decât să o binedispună pe mama.
Era cât se poate de mândră că, în final, reușise să dea într-o boală prezentabilă, pe care nimeni nu i-o putea lua din vorbe. Uneori chiar refuza să-și ia medicamentele, deși probabil că durerile erau de-a dreptul insuportabile.
– Câtă vreme te mai doare ceva, știi măcar că e încă acolo, zicea ea, iar buzele îi dezveleau un rânjet pe care nu-l mai văzusem niciodată la ea.
Cel mai straniu era însă că nu se mai putea opri din povestit. Zăcea în patul meu, care pe vremuri fusese al ei și care acum era din nou al ei, cu mâinile împreunate deasupra buricului, de parcă ar fi așteptat un copil, și vorbea, și vorbea, și vorbea. Eu stăteam așezată lângă ea având în brațe cine știe ce hârtii pentru vreun articol pe care trebuia să-l scriu, pentru ca ea să creadă că nu făceam decât o pauză, astfel încât totul să pară o mică tacla și să nu amintească atât de mult de o confesiune finală, și spuneam lucruri de genul: „Cum te mai simți? sau: „Nu vrei să te odihnești un pic?”
Dar mama continua să turuie de parcă nici nu m-ar fi auzit; sărea înapoi la început ca să completeze cine știe ce detaliu, se pierdea în banalități, care – privind în urmă – deveneau mai mari și mai frumoase sau mai meschine și mai urâte ori mai înspăimântătoare, până când se potriveau perfect în acel punct de cotitură al vieții ei. Alte lucruri importante nu povestea – restul erau încropeli ale minții mele, cărora ulterior le adăugam contur cu propriile imagini, alături de care în amintirea mea auzeam vocea ei, chiar dacă aceasta rămânea agățată în trecut. De când mă știu, mama nu a vorbit decât despre viitor. Abia acum, când s-a stafidit ca un bazin gonflabil golit de apă la sfârșitul verii, și-a descoperit brusc gustul pentru trecut. Dar de prezent nu s-a atins până la final.
Cartea Cinci copeici poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,2 rating based on 131 ratings (all editions)
ISBN-10: 606776122X
ISBN-13: 9786067761221
Goodreads: 32714768
Author(s):Publisher: RAO
Published: 9//2016
Extraordinarul roman de debut al lui Sarah Stricker ”Cinci copeici” a fost recompensat cu numeroase premii, printre care Premiul Mara Cassens, cel mai mare premiu pentru debut în limba germană.
Discernământul şi profunzimea care însoţesc stilul jurnalistic al autoarei, plin de umor, nu fac decât să potenţeze prezentarea unei spectaculoase drame de familie. Anna, naratorul romanului, rememorează povestea propriei vieţi în secvenţe intercalate şi priviri retrospective. Un bunic tiranic, ale cărui încercări brutale de intruziune în viaţa propriei fiice, de o urâţenie frecvent menţionată în poveste, se perpetuează vreme de ani întregi, o fiică docilă, de o impresionantă imaturitate, şi o soţie aflată permanent în pragul unei crize constituie ingredientele unei poveşti pe cât de amuzante, pe atât de dramatice. Naraţiunea Annei este un omagiu adus neconvenţionalei sale mame, ale cărei trăiri şi experienţe fac deliciul acestui roman tragicomic în cel mai bun sens al cuvântului.
Fragmentul zilei – 13 iunie 2020: Cinci copeici – Sarah Stricker