El își băgase țeava pistolului în gură și apăsase pe trăgaci. Arma îi aparținuse tatălui său, care o folosise în același scop. Singurul bilet de adio pe care l-a lăsat în urma înfăptuirii acestui act final de macabră simetrie conținea instrucțiuni meticuloase despre cum să fie curățat și îngrijit pistolul. El și Lucy nu aveau copii. Eliot avea treizeci și doi de ani.
Cu o săptămână înainte urcaserăm toți trei pe unul din dealurile de la granița cu Anglia ca să vedem cum înfloresc de-a lungul spinării țării focurile aprinse în cinstea Jubileului, împodobind întunericul.
– Nu înseamnă „foc bun”, a zis Eliot, deși recunosc că există și așa ceva în cuvânt. Inițial a fost un foc făcut din oase: oase de animale, dar și, abracadabra, rămășițe omenești, dragii mei, schelete carbonizate de ființe umane.
Avea păr roșcat și vâlvoi, un râs ca un țipăt de bufniță și era slab ca o mătură de vrăjitoare. În teatrul strălucitor de umbre al flăcărilor arătam cu toții nebuni, așa că era mai ușor să nu-i bagi în seamă obrajii supți, pantomima sprâncenelor, lucirea dementă din ochi. Am stat aproape de foc și am ascultat înfricoșătoarele povești ale lui Eliot despre sabaturile locale, la care vrăjitori învăluiți în mantii, ce beau urină , fac să apară diavolii din Iad. Am sorbit coniac din sticluța lui argintie și ne-am cutremurat ca la comandă. Dar Eliot întâlnise odată un demon și din ziua aceea el și Lucy fuseseră tot pe fugă. Își vânduseră căminul bântuit, o căsuță din Portugal Place, Cambridge, și se mutaseră în cabana galeză întunecată și mirosind a oi, pe care au botezat-o (cu un umor macabru) Crowley End.
N-a ținut însă. Chiar în timp ce țipam la poveștile de groază ale lui Eliot, știam cu toții că demonul îi aflase numărul de înmatriculare, că putea să-l sune oricând la numărul pe care nu-l avea trecut în cartea de telefon – că descoperise din nou unde locuia.
– Ai face bine să vii, mi-a zis Lucy la telefon. L-au găsit mergând pe contrasens pe autostradă cu o sută patruzeci de kilometri la oră și cu o mască de dormit peste ochi.
Renunțase la multe pentru el. Își dăduse demisia din slujba pe care o avusese la un ziar de duminică din Londra și se mulțumise cu o gazetă obscură de provincie, asta pentru că el era nebun, iar ea trebuia să îi stea aproape.
– Sunt în grații în momentul de față? am întrebat.
Eliot elaborase o teorie a conspirației în care majoritatea prietenilor săi fuseseră dovediți a fi agenți ai unor puteri ostile, atât pământești, cât și extraterestre. Eu eram un cotropitor de pe Marte, una dintre multele creaturi periculoase de acest fel care se strecuraseră în Marea Britanie când anumite forme esențiale de vigilență se relaxaseră. Marțienii erau foarte talentați la imitat, astfel încât îi puteau amăgi pe pământeni că erau din aceeași stirpe, ca să nu mai vorbim de faptul că se înmulțeau că musculițele pe o banană putrezită.
În timpul fazei mele marțiene nu putusem să merg să-i vizitez mai bine de un an. Lucy îmi telefona ca să-mi dea buletine informative: medicamentele își făceau efectul, medicamentele nu își făceau efectul pentru că refuza să le ia cu regularitate, părea să se simtă mai bine atâta timp cât nu încerca să scrie, părea să se simtă mai rău din cauză că lipsa scrisului îl arunca în depresii cumplite, era pasiv și inert, era furios și violent, era plin de vinovăție și disperare.
Mă simțeam neputincios, cum e de așteptat în astfel de situații.
Ne-am împrietenit la Cambridge în ultimul meu an de facultate, pe când eram implicat într-o relație epuizantă, care ba mergea, ba nu mergea, cu o doctorandă pe nume Laura. Teza ei era despre James Joyce și le nouveau roman francez și, ca să-i fac pe plac, m-am chinuit să citesc de două ori Veghea lui Finnegan și mare parte din Sarraute, Butor și Robbe-Grillet. Într-o noapte, cuprins de romantism, am ieșit pe fereastra apartamentului ei din Chersterton Road, m-am oprit într-un echilibru instabil pe pervaz și am refuzat să intru înapoi în cameră până nu acceptă să se mărite cu mine. A doua zi și-a sunat mama ca să-i dea vestea. După o lungă pauză, mami i-a zis:
– Sunt sigură că e foarte drăguț, scumpa mea, dar n-ai putut și tu să găsești pe cineva mai… cum să spun… ca tine?
Laura s-a simțit umilită de întrebare.
– Ce vrei să spui, ca mine? a urlat ea în receptor. Un specialist în Joyce? Cineva de un metru cincizeci și șapte? O femeie?
În vara aceea însă am mers împreună la o nuntă unde s-a drogat zdravăn, mi-a smuls ochelarii de pe nas și i-a rupt în două, a apucat cuțitul pentru tortul miresei – spre consternarea acesteia și a mirelui – și mi-a spus că dacă mă mai apropii vreodată de ea, mă taie felii și mă oferă pe farfurioare la petreceri. M-am îndepărtat, bâjbâind miop, și aproape am căzut peste o altă femeie, un tovarăș de suferință cu ochi gri și ochelari de bunicuță pe nume Mala, care, cu o expresie serioasă pe chip, s-a oferit să mă ducă acasă, „din moment ce capacitatea ta optică este momentan diminuată”. N-am aflat decât după ce ne-am căsătorit că serioasa și senina Mala, studenta la Medicină cu zâmbet de Gioconda, care nu fuma, nu bea, nu se droga, era vegetariană, singuratică și din Mauritius, fusese împinsă în direcția mea de Eliot Crane.
Cartea Orient, Occident poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,6 rating based on 7.752 ratings (all editions)
ISBN-10: 9734680684
ISBN-13: 9789734680689
Goodreads: 51641606
Author(s):Publisher: Polirom
Published: 2//2020
„Povestirile din Orient, Occident sînt lucrate cu precizia miniaturilor sculptate în fildeş şi în toate, dincolo de captivantele jocuri de la suprafaţa textului, se ascunde imprevizibilul destinului uman.” (Maclean’s)
„Bogat în nuanţe, plin de umor, de furie şi de amărăciune, volumul de povestiri Orient, Occident ne învăluie în tandreţe şi ne uimeşte prin exuberanţa limbajului.” (The Boston Globe)
Fragmentul zilei – 13 martie 2020: Orient, Occident – Salman Rushdie