Vă închipuiți poate că Tom Sawyer s-a mulțumit cu toate aventurile alea?
Vorbesc despre aventurile pe care le-am avut când am mers la vale pe fluviu, când l-am slobozit pe negrul Jim și când Tom a fost împușcat în picior. Da’ de unde? De-abia i s-a trezit dorul de aventură! Ăsta a fost rezultatul. Când ne-am întors tustrei din călătoria aia lungă, încununați de glorie cum se spune, satul ne-a ieșit în întâmpinare cu torțe, cu discursuri și cu ovații, primindu-ne ca pe niște eroi, ceea ce Tom Sawyer își dorise totdeauna să fie.
Câtăva vreme, a fost mulțumit. Toată lumea făcea caz de Tom, iar el se plimba cu nasu-n sus prin târg, de parc-ar fi fost moșia lui. Unii îl porecliseră „Tom Sawyer călătorul”, vorbă care-l făcea să se umfle-n pene. Vedeți dumneavoastră, era cu un cap mai sus decât mine și de cât Jim, pentru că noi coborâsem la vale pe-o plută și ne întorsesem cu vaporul, pe când Tom mersese cu vaporul și la dus și la-ntors. Băieții din sat ne pizmuiau pe mine și pe Jim, dar se ploconeau până la pământ în fața lui Tom.
Ei bine, nu știu ce să zic: poate c-ar fi rămas mulțumit dacă n-ar fi fost Nat Parsons, dirigintele poștei, un bătrân înalt și subțiratic, bun la suflet, dar cam nătăfleț. Era chel, din pricina vârstei, și guraliv cum n-am pomenit să fie altă vietate pe lumea asta. Vreme de treizeci de ani fusese singurul om din sat cu oarecare faimă – faimă de călător vreau să spun – și era, firește, grozav de mândru pe chestia asta; se socotea că în acești treizeci de ani își povestise călătoriile de peste-un milion de ori, bucurându-se de fiecare dată. Și iată că acum, în fața unui băiat care nu împlinise încă cincisprezece ani, toată lumea rămânea cu gura căscată de admirație pentru călătoriile lui. Bătrânul, să moară de necaz, nu alta! Îl apucau pandaliile ascultându-l pe Tom și mai ales exclamațiile oamenilor: „Dumnezeule!” „Chiar așa?!” „Cum de-ai scăpat cu viață?!” și alte asemenea vorbe. Nu se putea însă smulge de lângă ei, cum nu se poate dezlipi o muscă de magiunul în care și-a vârât piciorușele dinapoi. Și ori de câte ori Tom făcea o pauză, bietul bătrân își îngâna cu sfială vechea poveste a călătoriilor lui, silindu-se să le dea cât mai multă strălucire – numai că erau cam prăfuite și nu făceau impresie, încât te cuprindea jalea privindu-l. Pe urmă, Tom începea iar să povestească, și bătrânul aștepta să-i vină din nou rândul, și uite-așa mereu, vreme de peste-o oră, povesteau amândoi, pe întrecuta.
Călătoriile lui Parsons avuseseră loc cam așa:
În primele zile după numirea lui ca diriginte al poștei, când era nou în meserie, s-a pomenit cu o scrisoare pentru un tip pe care nu-l cunoștea, și care nu locuia în sat. Treceau săptămânile și scrisoarea rămânea acolo, iar el nu știa ce să facă, încât îl apuca un tremurici numai ce-o vedea. Scrisoarea n-avea timbre pe ea, și asta era încă o grijă pe capul lui. Omul nu putea cere nimănui să plătească timbrele, adică zece cenți, și se gândea că guvernul o să-l tragă la răspundere, ba chiar o să-l și concedieze când o vedea că nu taxase scrisoarea. Bietul om era la pământ. Nu mai dormea nopțile, nu mai punea nimic în gură, ajunsese ca o umbră, și totuși nu îndrăznea să ceară sfatul nimănui, căci persoana căreia i-ar fi cerut sfatul s-ar fi putut întoarce împotriva lui, informând guvernul în legătură cu scrisoarea. Într-o bună zi ascunse scrisoarea sub dușumea, dar nici asta nu-i folosi prea mult: dacă vedea pe careva stând pe locul acela, intra la bănuieli și-ncepea să tremure de frică, iar când se lăsa noaptea, rămânea treaz până când târgușorul amuțea, și atunci se ducea pe furiș la ascunzătoare și scotea de-acolo scrisoarea, ca s-o îngroape în altă parte. Oamenii începură, firește, să-l ocolească și să murmure, scuturând din cap, fiindcă după felul cum arăta și se purta, li se părea că omorâse pe cineva sau că săvârșise vreo faptă necurată – nu știau ce anume, dar l-ar fi linșat dacă ar fi fost un străin.
Ei bine, precum vă spuneam, ajunsese la capătul puterilor; se hotărî, așadar, să plece la Washington ca să-l caute pe Președintele Statelor Unite, și să-i spună tot ce-avea pe suflet, fără a-i ascunde nimic, și pe urmă să scoată scrisoarea, și s-o pună sub ochii guvernului, zicând: „Uitați-vă, asta e! Faceți ce poftiți cu mine, măcar că – martor mi-e cerul – sunt nevinovat și nu merit pedeapsa legii, mai ales că las în urmă o familie care-o să crape de foame și care n-are nici un amestec în treaba asta. V-am spus tot adevărul, și pot să și jur”.
Zis și făcut. Omul nostru porni la drum, mai cu vaporul, mai cu diligența, dar ăl mai mult călare pe cal, de-i trebuiră trei săptămâni să ajungă la Washington, trecând prin sumedenie de sate și prin vreo patru orașe. Lipse de acasă aproape opt săptămâni, iar când se întoarse, nu era în tot satul om mai mândru ca dânsul.
Cartea Tom Sawyer în străinătate poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.