În pensiune nu mai rămăsese nici unul dintre locatari, cu excepția dansatorilor, care obișnuiau să se scoale abia spre prânz: Alfiorov se dusese la un cunoscut cu care voia să deschidă un birou, Podtiaghin plecase la secția de poliție după viza de ieșire, Clara – care întârziase deja la slujbă – aștepta la colț tramvaiul, strângând la piept o pungă de hârtie cu portocale.
Iar Ganin, netulburat, urcă la etajul al treilea al casei binecunoscute lui și trase de inelul soneriei. Deschizând ușa, dar lăsând-o blocată cu lanțul interior, se arătă menajera și spuse că doamna Rubanskaia încă doarme.
– Nu-i nimic, trebuie s-o văd, spuse calm Ganin și, vârându-și mâna prin deschizătura ușii, scoase singur lanțul.
Menajera, o fată îndesată și palidă, bombăni indignată ceva, dar Ganin, la fel de hotărât, o dădu la o parte cu cotul, intră în semiobscuritatea coridorului și bătu la ușă.
– Cine e? se auzi vocea matinală, ușor răgușită a Ludmilei.
– Eu, deschide.
Ea lipăi cu picioarele goale până la ușă, răsuci cheia și, înainte de a-i arunca vreo privire lui Gamin, fugi înapoi spre pat și sări sub plapumă. După vârfulețul urechii se vedea că zâmbește în pernă și așteaptă ca Ganin să se apropie.
Dar el se opri în mijlocul camerei și rămase așa destul de mult, zornăindu-și mărunțișul în buzunarele trenciului.
Liudmila se întoarse brusc pe spate și, râzând, își desfăcu larg brațele subțirele, dezgolite. Dimineața nu o prindea deloc: fața îi era palidă, buhăită și părul galben îi stătea vâlvoi.
– Ei, haide, zise ea tărăgănat și își miji ochii.
Ganin încetă cu zornăitul.
– Uite ce-i, Ludmila, spuse el calm.
Ea se ridică puțin făcând ochii mari.
– S-a întâmplat ceva?
Ganin o privi țintă și răspunse:
– Da. S-ar părea că iubesc altă femeie. Am venit să-mi iau rămas-bun.
Ea începu să clipească cu genele ei încurcate și să-și muște buza.
– De fapt, asta-i tot, spuse Ganin. Îmi pare foarte rău, dar n-am ce face. Acum o să ne luăm rămas-bun. Cred că așa o să fie mai bine.
Acoperindu-și fața, Liudmila se prăvăli la loc pe pernă. Plapuma azurie, matlasată începu să-i alunece pieziș de pe picioare pe carpeta albă, mițoasă. Ganin o ridică și o potrivi. Apoi se învârti de vreo două ori prin cameră.
– Menajera n-a vrut să-mi dea drumul, zise el.
Liudmila, cu fața ascunsă în pernă, zăcea ca moartă.
– În genere, spuse Ganin, e cam lipsită de amabilitate. E timpul să opriți căldura. E primăvară, mai spuse după un timp.
De la ușă se întoarse spre toaleta albă, apoi își puse pălăria.
Liudmila nici nu se clinti. El mai stătu o vreme uitându-se în tăcere la ea și apoi, dregându-și ușor glasul, de parcă i-ar fi venit să tușească, ieși din cameră.
Străduindu-se să pășească fără zgomot, străbătu repede coridorul lung, greși ușa, nimeri vijelios în baie, de unde țâșni o mână păroasă într-un răget de leu, se întoarse brusc și, ciocnindu-se din nou de menajera cea îndesată care ștergea cu o cârpă bustul de bronz din antreu, începu să coboare pentru ultima oară scara domoală de piatră. Pe palier, fereastra imensă care dădea spre curtea de serviciu era larg deschisă, iar în curte un bariton rătăcitor răgea în nemțește Stenka Razin.
Și ascultând vocea care tremura primăvăratic și privind pictura geamului deschis – o tufă de trandafiri cubici și evantaiul unui păun -, Ganin simți că e liber.
Mergea agale pe stradă și fuma. Ziua era cam rece, lăptoasă; nori albi zbârliți se ridicau în întâmpinarea lui prin deschiderea albastră dintre case. Totdeauna își amintea de Rusia când vedea nori repezi, dar acum și-ar fi amintit-o și fără nori: de noaptea trecută doar la ea îi era gândul.
Ceea ce se întâmplase în noaptea aceea, evenimentul acela minunat al sufletului său mutase din loc prismele de lumină ale întregii lui vieți, răsturnase peste el trecutul.
Se așeză pe o bancă în scuarul larg și, pe dată, fremătătorul și delicatul său însoțitor, o primăvăratică umbră cenușie, se întinse la picioarele lui și se puse pe vorbă.
Și acum, când Liudmila dispăruse, putea să-l asculte în voie.
Acum nouă ani… Vara, conacul, tifosul… E uimitor de plăcut să te restabilești după tifos. Zaci ca pe un val de aer; te mai doare puțin, ce-i drept, splina, și dimineață infirmiera adusă de la Petersburg îți șterge limba – vâscoasă după somn – cu vată înmuiată în vin de Porto. Infirmiera e foarte scundă, cu sâni moi, cu mâini scurte și dibace, și dinspre ea vine un miros umed, o răcoare de fată bătrână. Îi plac vorbele de duh, cuvințele japoneze care i-au rămas din războiul din 1904. O față cât pumnul, de băbuță ciupită de vărsat, cu un năsuc ascuțit, și nici un fir de păr nu iese de sub bonetă.
Cartea Mașenka poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,7 rating based on 8.215 ratings (all editions)
ISBN-10: 9734680080
ISBN-13: 9789734680085
Goodreads: 48842449
Author(s):Publisher: Polirom
Published: 11//2019
Mary is a gripping tale of youth, first love, and nostalgia--Nabokov's first novel. In a Berlin rooming house filled with an assortment of seriocomic Russian émigrés, Lev Ganin, a vigorous young officer poised between his past and his future, relives his first love affair. His memories of Mary are suffused with the freshness of youth and the idyllic ambience of pre-revolutionary Russia. In stark contrast is the decidedly unappealing boarder living in the room next to Ganin's, who, he discovers, is Mary's husband, temporarily separated from her by the Revolution but expecting her imminent arrival from Russia.
Fragmentul zilei – 14 decembrie 2019: Mașenka – Vladimir Nabokov