M-am născut și am crescut într-un apartament micuț, cu tavanul scund, aflat la parter. Părinții mei dormeau pe o canapea care, atunci când era desfăcută, seara, aproape că umplea încăperea de la un perete la celălalt. În fiecare dimineață trăgeau patul la loc, ascundeau așternuturile în lada de dedesubt, răsturnau salteaua, apăsau bine și ascundeau totul sub o cuvertură de un cenușiu șters, peste care împrăștiau apoi niște pernuțe orientale, brodate, așa încât orice urmă a somnului lor de peste noapte se făcea nevăzută. Astfel, dormitorul lor era deopotrivă birou, bibliotecă, sufragerie și salon.
În fața acestei camere se afla odăița mea verde, pe jumătate ocupată de un șifonier pântecos. Un coridor lung și strâmt, întunecat și puțin curbat, ca un tunel prin care evadezi din închisoare, lega de cele două odăițe bucătărioara și baia cu closetul. Un bec chior, închis într-o cușcă de fier, arunca asupra acestui coridor o penumbră lugubră chiar și în timpul zilei. În partea din față, amândouă camerele aveau câte o singură fereastră, străjuită de obloane de metal, care se străduia să arunce o ocheadă către priveliștea de la răsărit, dar nu descoperea decât un chiparos prăfuit și un zid scund, din pietre cioplite grosolan. Printr-o deschizătură cât palma în pereții lor din spate, aproape de tavan, bucătărioara și baia se uitau la o curte mică de închisoare, înconjurată de ziduri înalte și așternută cu ciment, unde o mușcată decolorată, așezată într-un bidon de măsline ruginit, se prăpădea încetișor tânjind după o rază de soare. Pe pervazurile acestor deschizături țineam întotdeauna borcane cu castraveți murați și mai era acolo un cactus încăpățânat, pus într-o vază crăpată ce slujea drept ghiveci.
De fapt, apartamentul era la subsol, întrucât parterul clădirii fusese săpat în coasta pietroasă a dealului. Dealul acesta era vecinul de alături, un vecin greoi, introvertit, tăcut, un deal bătrân și posac, cu manii de burlac, un deal somnoros, iernatic, care nu hârșâia mobila și nu primea pe nimeni în vizită, nu făcea nici un zgomot și nu ne deranja defel, însă prin pereții ce ne despărțeau se furișau tot timpul către noi, ca un iz de mucegai slab, dar persistent, friguroasa tăcere întunecată și umezeala posomorâtului nostru vecin.
Așadar, chiar și vara în casa noastră plutea un strop de iarnă.
Musafirii ziceau: întotdeauna e tare plăcut aici în toiul valului de căldură, atâta răcoare, chiar frig, dar cum vă descurcați iarna? Nu trece umezeala prin pereți? Nu vi se pare deprimant?
*
Casa era plină-ochi cu cărți. Tata putea citi în șaisprezece sau șaptesprezece limbi și vorbea unsprezece (toate cu accent rusesc). Mama vorbea patru sau cinci limbi și citea în șapte sau opt. Vorbeau între ei în rusă sau polonă când nu voiau să pricep eu. (Adică în cea mai mare parte a timpului. Când s-a întâmplat ca mama să vorbească în ebraică despre un armăsar, cu mine de față, tata a repezit-o, furios, în rusește: Șto s toboi? Vidis malcik riadom s nami! – Ce te-a apucat? Doar vezi că băiatul e aici!) Din considerente culturale, citeau mai ales în germană sau engleză și presupun că visau în idiș. Însă pe mine mă învățau o singură limbă, ebraica. Poate se temeau că, dacă știu mai multe limbi, o să fiu și eu vulnerabil la lingușirile Europei, continentul ăsta minunat și ucigaș.
Pe scala de valori a părinților mei, cu cât un lucru era mai occidental, cu atât era considerat mai cultural. Oricât de mult i-ar fi îndrăgit sufletele lor rusești pe Tolstoi și Dostoievski, bănuiesc că Germania – în ciuda lui Hitler – le părea mai culturală decât Rusia sau Polonia, iar Franța și mai mult decât Germania. Anglia era și mai sus pe scala lor decât Franța. Cât despre America, nu erau prea lămuriți: la urma urmei, era o țară în care oamenii împușcau indieni, jefuiau trenurile poștale, goneau după aur și vânau fete.
Pentru ei, Europa era o țară a făgăduinței interzisă, un peisaj mult râvnit, cu foișoare și piațete pavate cu lespezi vechi, cu tramvaie, poduri și clopotnițe, sate pierdute pe coclauri, stațiuni balneare, păduri și pajiști înzăpezite.
Cuvinte precum „cabană”, „pajiște” sau „gâscăriță” m-au entuziasmat și m-au fermecat toată copilăria. Aveau aroma senzuală a unei lumi adevărate și tihnite, departe de acoperișurile de tinichea, prăfuite, de maidanele acoperite de fiare ruginite și ciulini, de coastele secetoase ale dealurilor din Ierusalimul nostru ce se sufoca sub povara verii încinse până la alb. Îmi era destul să murmur „pajiște”, și pe dată auzeam mugetele vacilor cu talăngi la gât și clipocitul pâraielor. Dacă închideam ochii puteam vedea gâscărița desculță, a cărei ispită îmi umplea ochii de lacrimi înainte să fi avut măcar habar de toate astea.
Cu trecerea anilor, mi-am dat seama că Ierusalimul, aflat sub guvernare britanică în anii ’20, ’30 și ’40, trebuia să fie un oraș cu o cultură fascinantă. Avea mari oameni de afaceri, muzicieni, învățați și scriitori: Martin Buber, Gershom Scholem, S.Y. Agnon și o pleiadă de alți savanți și artiști de frunte. Uneori, pe când treceam pe strada Ben Yehuda sau pe bulevardul Ben Maimon, tata îmi șoptea: „Uite, acela e un savant de renume mondial”. Nu pricepeam ce voia să zică. Mă gândeam că a avea renume mondial era cumva legat de niște picioare neputincioase, pentru că omul acela era adesea un bătrân sprijinit în baston care șontâcăia și purta un costum gros de lână chiar și vara.
Ierusalimul pe care îl admirau părinții mei se afla departe de zona în care trăiam: era în Rehavia cea plină de verdeață, cu grădinile și acordurile ei de pian, era în trei-patru cafenele cu policandre aurite de pe Calea Jaffa sau strada Ben Yahuda, în holurile din YMCA sau din hotelul Regele David, unde evreii și arabii setoși de cultură se amestecau cu englezi culți, cu maniere desăvârșite, unde doamne visătoare, cu gâtul lung, pluteau în rochii de seară, la brațul domnilor în costume închise la culoare, unde englezi cu mintea destupată cinau cu evrei culți sau cu arabi școliți, unde aveau loc recitaluri, baluri, serate literare, thés dansants și se purtau conversații rafinate, artistice. Sau poate că un astfel de Ierusalim, cu ale sale policandre și thés dansants, nu exista decât în visurile bibliotecarilor, profesorilor, funcționarilor și legătorilor de cărți care trăiau în Kerem Avraham. În orice caz, acolo unde eram noi nu exista. Kerem Avraham, zona în care trăiam, ținea de Cehov.
După mai mulți ani, când l-am citit pe Cehov (tradus în ebraică) am fost convins că este unul dintre noi: unchiul Vania trăia chiar la etajul de deasupra, doctorul Samoilenko se aplecase asupra mea și mă cercetase cu mâinile-i mari și puternice când am avut febră și, o dată, difterie, Laevski, cu veșnica lui migrenă, era vărul de-al doilea al mamei mele și ne duceam la
sala de concerte Beit Haam să-l ascultăm pe Trigorin, la matineele de sâmbătă.
Eram înconjurați de tot felul de ruși. Erau mulți tolstoieni. Unii dintre ei chiar arătau ca Tolstoi. Când am dat peste o fotografie a lui Tolstoi, pe coperta din spate a unei cărți, am fost convins că-l zărisem adesea prin cartier, preumblându-se pe strada Malachi sau în jos, pe Obadiah, cu capul gol, cu barba lui albă zbârlită de vânt, la fel de măreț ca patriarhul Avraam, cu ochii aruncând fulgere, având în loc de baston o creangă, cu rubașca purtată peste pantalonii largi și încinsă cu o sfoară.
Tolstoienii din cartierul nostru (cărora părinții mei le ziceau tolstoișciki) erau, până la unul, vegetarieni aprigi, reformatori ai lumii cărora le păsa foarte mult de natură, moralizatori iubitori ai omenirii, iubitori ai fiecărei făpturi, tânjind veșnic după viața de la țară, după muncile agricole simple, pe câmpuri și prin livezi. Dar nu izbuteau nici măcar să-și cultive plantele din ghivece: poate că le omorau udându-le prea mult sau poate că uitau să le ude, sau poate o fi fost vina nesuferitei administrații britanice care ne punea clor în apă.
Unii dintre ei erau tolstoieni care păreau să iasă drept din paginile unui roman de Dostoievski: frământați, vorbăreți, reprimându-și dorințele, arzând în flacăra ideilor. Dar în cartierul nostru, Kerem Avraham, cu toții, și tolstoieni, și dostoievskieni, roboteau pentru Cehov.
Cartea Poveste despre dragoste și întuneric poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,2 rating based on 12.158 ratings (all editions)
ISBN-10: 6067797542
ISBN-13: 9786067797541
Goodreads: 56309613
Author(s):Publisher: Humanitas Fiction
Published: 12//2020
Dragostea şi întunericul sunt cele două forţe care dau viaţă extraordinarei poveşti a lui Amos Oz. Scriitorul ne poartă într-o călătorie insolită şi seducătoare prin copilăria şi adolescenţa lui petrecute pe străzile toropite de căldură din Ierusalimul anilor '40-'50, prin istoria neaşezată a Israelului aflat la răscrucea vremurilor şi prin tumultul vieţii de familie alături de o mamă romantică şi visătoare şi de un tată logic şi sobru, antrenaţi în nesfârşite discuţii intelectuale. Prins între cele două lumi, cea dinăuntrul şi cea din afara căminului părintesc, copilul Amos simte greutatea trecutului şi a prezentului apăsându-i umerii, iar prin ochii lui de martor inocent şi curios luăm parte la naşterea unei naţiuni.
Fragmentul zilei – 14 ianuarie 2021: Poveste despre dragoste și întuneric – Amos Oz
Alte titluri Humanitas.