Aceia care îi întâlniseră pe Chester și Serena Wolcott în societate ar fi pariat că perechea nu și‑ar fi dorit niciodată să aibă copii. Din niciun punct de vedere nu păreau genul. Atunci când lucra în biroul său de acasă, lui Chester îi plăceau liniștea și solitudinea; privea până și cea mai neînsemnată deviere de la rutina sa drept o întrerupere de proporții enorme și absolut impardonabilă. Iar copiii ar fi fost, cu certitudine, mai mult decât o deviere neînsemnată. Pentru tipul de persoană căreia îi place rutina, copiii ar echivala cu opțiunea nucleară. Serena, pe de altă parte, adora să grădinărească, să facă parte din comitetele unor organizații nonprofit drăguțe și elegante și să‑i plătească pe alții să‑i țină casa imaculată. Copiii nu erau pentru ea decât o mare belea. Copiii însemnau petunii călcate în picioare și mingi de baseball aruncate prin ferestrele mari ale casei lor, și, ca atare, n‑aveau ce căuta în lumea atent rânduită în care trăia familia Wolcott.
Cei care nu și‑i închipuiau pe soții Wolcott în postura de părinți nu văzuseră însă cum partenerii lui Chester de la casa de avocatură își aduceau fiii la lucru, niște clone mici și fercheșe ale taților, îmbrăcați în haine bărbătești adecvate vârstei, viitori regi ai lumii în pantofii lor perfect lustruiți și cu vocile lor perfect modulate. Chester îi urmărea cu invidie tot mai mare pe partenerii juniori care fluturau poze cu fiii lor dormind și erau lăudați. Și pentru ce, mă rog frumos? Pentru că se reproduseseră! Un lucru atât de simplu, pe care orice animal era capabil să‑l facă.
Noaptea, el începuse să viseze băieței bine‑crescuți, cu părul lui, ochii Serenei și sacouri încheiate în nasturi exact așa cum trebuia, și pe partenerii săi radiind cu mărinimie la vederea unei asemenea dovezi a calităților sale de familist convins.
Cei care nu și‑i închipuiau pe soții Wolcott în postura de părinți nu văzuseră însă cum unele doamne, colege cu Serena în comitetele organizațiilor nonprofit, își aduceau uneori fetele cu ele la întruniri, scuzându‑se pentru bonele incompetente ori babysitterele bolnave, dar umflându‑se în pene atunci când toată lumea dădea năvală pentru a le admira fetițele superbe. Fiicele acelea privilegiate, în rochițele lor din dantelă și tafta, erau la fel de frumoase ca florile din grădina ei și‑și petreceau timpul la întruniri și ceaiuri jucându‑se în liniște pe marginea covoarelor, îmbrățișându‑și jucăriile de pluș ori hrănindu‑și păpușile cu biscuiți imaginari. Toată lumea se grăbea să le felicite pe acele femei pentru sacrificiile lor. Și pentru ce, mă rog frumos? Pentru că făcuseră un copil! Ceva atât de ușor, ceva ce oamenii făceau de la începuturile timpurilor.
Noaptea, ea începuse să viseze fetițe bine‑crescute, cu gura ei și nasul lui Chester, în rochițe vaporoase, pline de volănașe și zorzoane, și pe doamnele din comitete dându‑se peste cap să fie primele care să o complimenteze pentru fiica ei.
Vedeți voi, acesta este principalul pericol la copii: sunt adevărate capcane. Cineva care se uită la copilul altcuiva este tentat să vadă numai lucrurile de suprafață, pantofii lustruiți ori buclele perfecte. Nu vede lacrimile, ieșirile nervoase, nopțile nedormite, grijile. Nu vede nici măcar iubirea, nu cu adevărat. Atunci când te uiți la copii din afară, este ușor să‑i vezi ca pe niște lucruri, ca pe niște păpuși concepute și proiectate de către părinți pentru a se comporta într‑un fel anume, în conformitate cu un anumit set de reguli. De pe culmile înalte ale maturității este ușor să uiți că orice adult a fost cândva copil, cu propriile idei și ambiții.
Și, în final, este ușor să uiți încă ceva: copiii sunt oameni, și oamenii fac ce fac fără a se gândi la consecințe.
Imediat după sărbătorile de Crăciun – după șirul interminabil de petreceri la birou și de evenimente caritabile –, Chester se întoarse spre Serena și zise:
– Am ceva de discutat cu tine.
– Vreau un copil, răspunse ea.
Chester rămase mut câteva clipe. Era un bărbat ordonat, cu o soție ordonată și o viață normală și ordonată. Nu era obișnuit ca soția să‑și exprime atât de deschis dorințele, în fapt, nu era prea conștient că ea ar avea vreo dorință. Era ceva nou și deconcertant… și un pic excitant, dacă era să fie sincer.
Într‑un târziu, zâmbi și spuse:
– Exact despre asta voiam să discutăm.
Pe lumea asta sunt oameni – oameni buni, cinstiți, muncitori – care‑și doresc mai mult ca orice să aibă copii, care încearcă ani la rând să conceapă, dar în zadar. Sunt oameni nevoiți să apeleze la doctori, să meargă în camere mici, sterile și să asculte prelegeri terifiante despre cât de mult ar costa chiar numai pentru a începe să spere. Sunt oameni care trebuie să plece în căutări, să vâneze vântul nordic și să ceară lămuriri despre cum pot ajunge la Casa Lunii, acolo unde dorințele le pot fi îndeplinite, cu condiția ca momentul ales să fie cel bun, iar nevoia suficient de mare. Sunt oameni care nu fac decât să încerce și să tot încerce, și să nu primească în schimbul eforturilor lor decât inimi frânte.
Chester și Serena urcară la etaj în patul pe care îl împărțeau, Chester nu‑și puse prezervativul, iar Serena nu‑i aminti de el, și asta fu tot. Din dimineața următoare, ea nu‑și mai luă pastilele anticoncepționale. După trei săptămâni, nu îi veni ciclul menstrual, care fusese, de când avea doisprezece ani, la fel de regulat și de ordonat ca și restul vieții ei. La două săptămâni după aceea se afla într‑o cămăruță albă, iar un bărbat amabil, într‑un halat lung și alb, o anunță că avea să devină mamă.
Cartea Pe tărâmul de rădăcini și oase poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,2 rating based on 55.763 ratings (all editions)
ISBN-10: 6067937298
ISBN-13: 9786067937299
Goodreads: 51822464
Author(s):Publisher: Leda Edge
Published: 2//2020
Gemenele Jack și Jill aveau 17 ani când și-au găsit drumul înapoi spre casă și au fost expediate la Căminul pentru copii în derivă al lui Eleanor West.
Această poveste este despre ceea ce s-a întâmplat înainte…
Jacqueline era fiica perfectă a mamei ei – politicoasă și sfioasă, mereu îmbrăcată ca o prințesă. Se prea poate ca mama ei să fi fost uneori un pic strictă, dar e nevoie de multă disciplină pentru a crește copilul perfect.
Jillian era fiica perfectă a tatălui ei – aventuroasă, amatoare de senzații tari și un pic băiețoasă. El și-ar fi dorit mai degrabă un fiu, însă trebuie să te descurci cu ceea ce ai.
Aveau 5 ani când au aflat ca nu poți avea încredere în adulți.
Aveau 12 ani când au coborât pe o scara imposibilă și au descoperit că iluzia unei iubiri nu te pregătește niciodată îndeajuns pentru o viață plină de magie pe un tărâm înțesat de savanți nebuni, moarte și alegeri.
„Pe tărâmul de rădăcini și oase are curgerea și ritmul unui basm [...]. E incredibil de antrenantă, ca mai toate poveștile lui Seanan McGuire, și are acel tip de scriitură captivantă care te face să dai pagină după pagină pentru a afla ce se întâmplă mai departe.” - LOCUS
„Un basm excelent scris despre alegerile care pot schimba pentru totdeauna cursul unei vieți, despre inocență și despre ce înseamnă să iubești și să fii iubit.” - PUBLISHERS WEEKLY
Fragmentul zilei – 15 aprilie 2020: Pe tărâmul de rădăcini și oase. Seria Copii în derivă. Vol.2 – Seanan McGuire