Voiam sa fie întuneric. Dar, în acea noapte de vară, luna, ca o secera argintie, se strecura, când și când, printre nori, de parcă ar fi vrut să-și râdă de mine. Iar eu voiam să fie întuneric.
Cărasem doi saci din piele către creasta scundă, ce marca granița nordică a domeniului meu. Domeniul meu. Se numea Fifhaden și era răsplata cu care mă blagoslovise regele Alfred pentru că-l slujisem cu credință la Ethandun, acolo unde, pe dealul prelung, înverzit, nimicise oastea daneză. Acolo se ridicase zid de scuturi contra zid de scuturi și, la sfârșitul bătăliei, Alfred era iarăși pe tron; danezii fură zdrobiți, și Wessex supraviețui. Îndrăznesc să spun că, în acea zi, înfăptuisem mai multe decât majoritatea ostașilor noștri. Femeia mea murise, prietenul meu murise, o suliță mi se împlântase adânc în coapsa dreaptă, iar răsplata mea fu Fifhaden.
Cinci hide. Asta însemna aceasta denumire. Cinci hide! Un pământ atât de sărăcăcios, încât abia putea hrăni cele patru familii de sclavi care-l arau, creșteau oi și prindeau pește în râul Kenet. Altor războinici li se dăruisera domenii întinse, chiar și Biserica primise păduri bogate și pășuni cu iarbă grasă, în vreme ce eu primisem cinci hide. Îl uram pe Alfred. Era un rege zgârcit, pios, mizerabil, care n-avea încredere în mine, fiindcă nu mă-nchinam lui Hristos, fiindcă eram un nordic și fiindcă îi dădusem regatul înapoi la Ethandun. Și, drept recompensă, îmi dăruise Fifhaden. Ticălosul!
Așa că acum căram cei doi saci spre creasta joasă, tunsă de oi și presarată cu bolovani uriași, cenușii, ce sclipeau în lumină când luna își revărsa razele printre mănunchiurile de nori. M-am târât către unul dintre acei bolovani, și Hild îngenunche lângă mine.
Pe atunci, era femeia mea. Fusese călugăriță la Cippanhamm, dar danezii cuceriseră orașul și o batjocoriseră. Acum însă era cu mine. Uneori, noaptea, o auzeam rugându-se, iar rugile sale erau toate doar lacrimi și deznădejde, și bănuiam că, într-un sfârșit, avea să se întoarcă la zeul său, dar pentru moment eu eram refugiul ei.
– Ce așteptăm aici? întrebă ea.
Mi-am dus degetul la buze, făcându-i semn să tacă. Ea mă privi mirată. Avea chipul prelung, ochii mari și părul auriu sub o basma zdrențăroasă. Îmi ziceam în sinea mea că mare păcat ar fi fost ca o așa frumusețe să rămână închisă într-o mănăstire. Desigur, Alfred voia ca Hild să apuce iarăși calea călugăriei. De aceea o și lăsam să stea cu mine. Ca sa-l înfurii. Ticălosul!
Voiam să fiu sigur că nu ne urmărea nimeni. De altfel, era puțin probabil să se fi întâmplat asta, căci oamenilor nu le place să se aventureze în puterea nopții, când creaturi oribile bântuie pământul. Hild își ținea strâns crucifixul în palmă, dar eu nu mă temeam de beznă. Încă de când eram copil învățasem să iubesc noaptea. Eram un sceadugengan, o umbră rătăcitoare, una dintre acele creaturi de care oamenii se tem.
Am așteptat mult timp, ca să fiu sigur că nu mai era nimeni altcineva pe creastă, apoi am scos Acul-Viespii, sabia mea cea scurtă, și am tăiat cu ea o brazdă de pământ pătrățoasă, smulgând-o cu tot cu iarba care-și înfipsese rădăcinile în ea. Apoi am săpat în pământ, adunând țărâna în pelerină. Lama sabiei izbea în cremene și cretă și mi-am dat seama că avea să se tocească, dar am continuat să sap cu ea până am făcut o groapă suficient de mare cât să încapă în ea un coșciug de prunc. Am îndesat apoi săculeții în groapă. Acolo era prada mea. Aurul și pe Svein Cal Alb, la Ethaindun. Eu eram omul care-i dăduse înapoi regatul lui Alfred. Dar îmi uram regele. De aceea îl părăseam. Calea mea era calea ascuțiului sabiei, și ea urma să mă ducă acasă. Aveam să mă îndrept către nord.
Lundene este cel mai mare oraș de pe toată insula Britaniei, și întotdeauna am îndrăgit clădirile sale ruinate și străduțele bătute de soare, dar am zăbovit acolo împreună cu Hild doar două zile, într-o tavernă saxonă din orașul nou, la vest de zidurile romane părăginite. Pe atunci, orșaul făcea parte din regatul Merciei, dar găzduia o garnizoană daneză. Crâșmele erau pline de negustori, străini și marinari, iar un negustor pe nume Thorkild ne dădu un permis de liberă trecere spre Northumbria. I-am spus că mă cheamă Ragnarson; omul nu mă crezu, dar nici nu ma descusu cu întrebări, ci ne dădu permisul în schimbul sumei de doi bani de argint și al promisiunii că aveam să vâslesc pe corabia sa. Eram saxon, dar fusesem crescut de danezi, așa ca le vorbeam bine limba, iar Thorkild presupuse ca sunt danez get-beget. Coiful meu arătos, cămașa de zale și cele două săbii îi dădură de înțeles că sunt războinic și sigur bănuia că eram vreun fugar din oastea învinsă a danezilor. Dar ce-i păsa lui? El avea nevoie de vâslași. Unii negustori foloseau doar sclavi la vâsle, dar Thorkild știa că sclavii sunt o pacoste, de aceea angaja oameni liberi.
Cartea Stăpânii nordului poate fi achiziționată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,4 rating based on 49.702 ratings (all editions)
ISBN-10: 6063319867
ISBN-13: 9786063319860
Goodreads: 36383281
Author(s):Publisher: Editura LITERA
Published: 8//2017
STĂPÂNII NORDULUI este al treilea roman din seria de succes Ultimul regat scrisă de Bernard Cornwell, o cronică a istoriei Angliei de la începuturile sale, „la fel de captivantă ca Urzeala tronurilor, dar inspirată din evenimente reale“ (The Observer), serie care a stat la baza unui excepţional serial de televiziune realizat de BBC.
ESTE ANUL 878. Uhtred, fiul unui nobil din Northumbria, i-a ajutat pe saxonii din Wessex să-i învingă pe danezii invadatori. Eliberat de loialitatea faţă de regele victorios şi nerecunoscător Alfred, se îndreaptă spre casă pentru a-şi salva sora vitregă, ţinută prizonieră de Kjartan cel Crud. Speranţa lui Uhtred stă în sabia sa, Respiraţia-Şarpelui, aliaţi fiindu-i Hild, o călugăriţă saxonă fugară, şi Guthred, un rege căzut prizonier. Rebeliunea, haosul şi trădarea îi aşteaptă în nord, forţându-l pe Uhtred să se întoarcă la cel alături de care a luptat înainte: Alfred cel Mare. BERNARD CORNWELL scrie un roman istoric şi de aventuri excepţional, un roman despre curaj, trădare, datorie, devotament, măreţie, dragoste şi luptă, aşa cum se văd prin ochii unui tânăr războinic, a cărui loialitate este împărţită între două lumi.
Fragmentul zilei – 15 august 2019: Stăpânii nordului – Bernard Cornwell