Se afla în bucătărie când s‐a auzit o bătaie puternică în ușă, care a pătruns în hol, s‐a izbit de podea, de cuierul pentru pălării și a ricoșat prin ușile culisante. Ea ștergea masa, era în altă lume, își amintea de vremurile când hoinărea pe plajele sălbatice de pe Insula Bruny.
Bătaia în ușă o readuse brusc în prezent. Adăugă cincizeci de ani trupului ei, îi aduse aminte că e bătrână. Tresări, mâna îi zvâcni și trimise o ploaie de firimituri pe jos. De la un timp, puțini erau cei care veneau la ea pe neanunțate.
Apucă bastonul și traversă holul, târșâindu‐și picioarele. Prin geamul jivrat, zări o siluetă, cineva în căutare de donații, fără îndoială. Trase zăvorul și deschise ușa.
În fața ei stătea un bătrân îmbrăcat într‐un costum albastru închis, cu cravata strâmbă la gât. Avea o față aspră și, o clipă, crezu că îl cunoaște, poate de la popicărie. Sau de la biserica lui Jan. Ori poate de la magazinul caritabil. Doar că, la vârsta lor, toți arătau cam la fel. Nu‐i deosebeau decât amănuntele referitoare la starea fiecăruia.
– Pot să vă fiu de folos? îl întrebă.
Bătrânul se lăsă de pe un picior pe altul și ceva în felul cum înclină capul și își netezi părul cu mâna îi atrase atenția. Apucă strâns clanța și se sprijini de ea, cu răsuflarea tăiată, cu inima bătând să‐i spargă pieptul.
Ce‐l apucase să apară taman aici, unde nu era bine-venit? Şi de ce venise? Își ațintise asupra ei ochii de un albastru spălăcit, cu aceeași expresie intensă, nealterată de trecerea timpului. Scăpă
bastonul din mână și dădu să se retragă.
– Mary!
Avea o voce hârâită. Îmbătrânită și uzată, la fel ca el. Întinse mâna spre ea, dar ea era mult prea tulburată ca să‐l dea deoparte. Chiar își închipuia că i‐ar putea fi de ajutor? Un trup hodorogit încercând să-l sprijine pe un altul. Îl privi cu asprime și simți iar cât de tare îi bătea inima de spaimă. Niciodată nu‐i mai bătuse așa de tare. Doctorul o avertizase să evite astfel de șocuri. Orice surpriză puternică putea fi ultima din viața ei.
Deși nu‐l încurajase prin nici un gest, bătrânul îi puse mâna pe umăr și o împinse în casă. Ea era prea tulburată și speriată ca să protesteze. Faptul că se afla atât de aproape de ea o înspăimânta. Omul mirosea a bătrânețe. Un miros acru. Mirosul greu al hainelor spălate prea rar. Răsuflarea lui avea un iz iute. Nu mirosea așa când îl văzuse ultima dată; la vremea aceea răspândea o aromă de nucșoară și cuișoare.
Făcu un semn cu bărbia, el înțelese și o luă împreună cu ea pe hol. În bucătărie trase un scaun și o așeză pe el. Apoi se așeză în fața ei și o cercetă din privire.
Dacă l‐ar fi întâlnit pe stradă nu l‐ar fi recunoscut. Dar, la drept vorbind, cine s‐ar fi uitat la ea și ar fi știut că e Mary Manson? Într‐adevăr, n‐a fost niciodată drăguță în sensul unanim acceptat, adică delicată, cu pielea albă. În schimb fusese plină de vioiciune și atrăgătoare. Avea un trup puternic, tare și musculos. Putea face lucruri care nu le veneau la îndemână altor fete, de pildă să ridice baloturi de fân și să mulgă vaci. Simțea cum îi curge viața prin vine, un sentiment căruia îi ducea și acum dorul. Obosită, se sprijini de masă, amintindu‐și cum era în tinerețe. Bărbatul acesta o cunoscuse în vremurile de atunci.
Încă își mai ținea ochii ațintiți asupra ei, încercând să‐i pătrundă cu privirea în suflet. Dar ea nu‐l lăsa. Gândurile nu‐i mai puteau fi iscodite de el. Privind în urmă, blestema slăbiciunea care o adusese în situația de acum. Tocmai ea, care se mândrea că e așa de puternică.
– Ce vrei? îl întrebă strângând din buze.
O privi impasibil și își netezi din nou părul cărunt și rar – un gest care îi aduse în minte ziua când îl văzuse prima oară. Își descheie haina, scoase un plic alb și îl puse pe masă. Lui Mary începu să i
se zbată inima în piept.
– Ce‐i asta?
Degetele îi tremurau de spaimă, inima îi bătea neregulat. Se uitau amândoi la plicul pe jumătate acoperit de mâna lui asprită.
– Ştii ce e, Mary, spuse cu voce abia auzită, apoi se aplecă în față și o privi în ochi. Vreau să i‐o dai.
Mary se apucă cu mâinile de marginea mesei, căznindu‐se să se ridice.
– Ba n‐am să i‐o dau. Mai bine să nu știe.
Bătrânul râse fără voioșie.
– Momentul îl alegi singură, Mary. Dar pe mine nu mă poți da la o parte. Exist. Aș fi putut face mult rău. Se ridică și împinse scaunul în spate.
Scrisoarea rămase pe masă.
– Am s‐o arunc la gunoi, zise ea. Am să‐i dau foc.
Bătrânul zâmbi vag.
– Ba nu, Mary. Prea multă vreme au mers lucrurile după voia ta. Acum mi‐a venit și mie rândul. Trebuie s‐o faci, pentru mine. Se îndreptă șchiopătând spre ușile glisante și, ajuns în prag, întoarse capul.
Cu toate că era speriată, privirea lui o mișcă: văzu în ochii lui tot ce nu fusese împlinit, tot ce nu fusese rostit.
Vasăzică asta a fost. S‐a sfârșit.
– Rămâi cu bine, Mary.
Ea ascultă pașii inegali îndepărtându‐se pe hol.
– Nu mă pune să fac așa ceva, strigă în urma lui.
Auzi ușa de la intrare trântindu‐se și își dădu seama că el plecase.
Cartea Soția paznicului de far poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,6 rating based on 1.607 ratings (all editions)
ISBN-10: 6067795043
ISBN-13: 9786067795042
Goodreads: 50642229
Author(s):Publisher: Humanitas Fiction
Published: 2//2020
Unde să fugi când trecutul pe care îl credeai uitat te prinde din urmă? Sau unde să cauți refugiu în fața unui prezent copleșitor? Mary Manson, soția paznicului de far, și fiul ei cel mic, Tom, caută răspunsuri, fiecare în felul său. Și le găsesc literalmente la capătul lumii: pe mica insulă Bruny, aflată în sudul Tasmaniei, și în Antarctica însăși. Peisajul măturat de vânt și valuri sau întinderea albă a ghețurilor veșnice, pustie și elementară, sunt personaje cu drepturi depline în povestea depănată de Karen Viggers. Citind-o, simți cum te desprinzi de cotidian și respiri alt aer, al unor locuri unde lucrurile și sentimentele capătă altă valoare, unde te poți regăsi, chiar dacă nu pătrunzi întreg misterul oamenilor și al întâmplărilor. Cum spunea unul din eroi, „Când ești în sud ajunge să vezi lumina căzând pieziș pe gheață sau învăluind un aisberg și te simți împlinit”.
Fragmentul zilei – 15 februarie 2020: Soția paznicului de far – Karen Viggers