Louis Creed, care și-a pierdut tatăl la vârsta de trei ani și care nu și-a cunoscut niciodată bunicul, nu își închipuise că o să-și descopere un nou tată tocmai când se apropia de vârsta de mijloc, însă exact asta s-a întâmplat… deși îl numea prieten pe omul acesta, așa cum trebuie să facă orice adult atunci când găsește, relativ târziu în viață, o persoană care ar fi putut să-i fie tată. L-a cunoscut în seara în care, împreună cu soția și cei doi copii ai săi, s-a mutat în casa mare și albă din Ludlow. Tot cu ei s-a mutat și Winston Churchill. Curch era motanul fiicei sale, Eileen.
Comitetul universitar însărcinat cu găsirea unei case la o distanță care să permită naveta zilnică spre campusul universitar se mișcase îngrozitor de încet, iar treaba se dovedise mult mai complicată decât se crezuse la început. Și, în timp ce se apropiau de locul în care Louis își închipuia că s-ar afla casa respectivă (toate bornele erau așa cum trebuie să fie… la fel ca semnele cerești în noaptea dinaintea asasinării lui Cezar – fu gândul lugubru care îi trecu prin minte), erau cu toții extenuați, încordați și nervoși. Lui Gage îi ieșeau dinții și se foia mai tot timpul. Nici chip să adoarmă, indiferent cât demult l-ar fi legănat și i-ar fi cântat Rachel. L-a îmbiat chiar să-l alăpteze la sân, deși nu era încă ora pentru cină. Se dovedi că Gage își cunoștea programul de masă tot așa de bine ca mama sa – chiar mai bine – și o mușcă iute cu dinții lui cei noi. Rachel, care nu era încă pe deplin convinsă de avantajele acestei mutări în Maine, de la Chicago, unde locuise întreaga ei viață, izbucni în plâns. Imediat i se alătură și Eileen. În spatele dubiței, Church continua să se plimbe neliniștit, așa cum făcuse în toate cele trei zile cât durase călătoria de la Chicago. Îi înnebunise pe toți cu urletele lui cât timp îl ținuseră în cușcă, dar, după ce i-au dat drumul, în cele din urmă, fâțâiala lui îi enervă la fel de tare.
Parcă și lui Louis îi venea să plângă. În minte îi încolți o idee nebunească, însă atrăgătoare: o să le propună să se întoarcă la Bangor și să mănânce ceva, în timp ce așteptau camionul care le transporta mobila și, atunci când cei trei ostateci într-ale norocului său aveau să coboare din mașină, o să apese pedala de accelerație până la refuz și o să plece unde o să vadă cu ochii, fără să se uite înapoi, pe când uriașul carburator al dubiței o să înfulece lacom benzina scumpă. Avea să se îndrepte spre sud, până la Orlando, Flora, unde o să-și găsească un post de medic la Disney World, sub un nume fals. Însă înainte de a intra pe autostradă – rulând pe Drumul Național 95, vechi și urât, în direcția sud -, o să oprească mașina și o să gonească și afurisitul ăla de motan.
După ce luară ultima curbă, în fața lor se înălță casa pe care numai el o văzuse până atunci. Când fusese propus pentru postul de la Universitatea statului Maine, venise cu avionul să aleagă din cele șapte variante pe care consiliul Universității le găsise pentru el și se decisese asupra acesteia: o casă mare și veche, în stil colonial Noua Anglie (însă proaspăt renovată și modernizată, ale cărei costuri de întreținere, deși îngrozitoare, nu le depășeau pe cele normale pentru un asemenea consum); avea trei camere mari la parter, alte patru la etaj și o magazie mare, ce putea fi transformată, mai târziu, în alte camere de locuit. Iar toată clădirea era înconjurată de o bucată de gazon bogat, verde și suculent, chiar în căldura toridă a lunii august.
În spatele casei se întindea o câmpie pe care copiii se puteau juca, iar dincolo de aceasta începea pădurea, ce părea nesfârșită. Reședința cu pricina se învecina cu niște terenuri aflate în proprietatea statului, îi explicase agentul imobiliar, însă nu existau proiecte de dezvoltare urbană în zonă pentru viitorul apropiat. Urmașii tribului indienilor Micmac au emis pretenții privind aproximativ opt mii de aci de teren în Ludlow și în orașele de la est, dar s-ar fi putut ca acest litigiu complicat, în care erau implicate, deopotrivă, guvernul local și cel federal, să dureze până în secolul următor.
Rachel se opri brusc din plâns. Se îndreptă în scaun.
– Asta e…
– Asta e, spuse Louis.
Se simțea temător – nu, se simțea speriat. De fapt, se simțea îngrozit. Pentru casa aceasta ipotecase doisprezece ani din viețile lor; o să fie complet achitată de-abia când Eileen o să împlinească șaptesprezece ani.
Cartea Cimitirul animalelor poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,1 rating based on 628.208 ratings (all editions)
ISBN-10: 6064306254
ISBN-13: 9786064306258
Goodreads: 48651058
Author(s):Publisher: Nemira
Published: 10/22/2019
ECRANIZAT DE PARAMOUNT PICTURES ÎN 2019
Un roman clasic al maestrului Stephen King, care pune în scenă premonițiile, spaimele și concepțiile noastre legate de moarte, cu accent pe tot ce este mai înfricoșător și mai tulburător.
Când doctorul Louis Creed se mută cu familia și motanul Winston Churchill în idilicul orășel Ludlow din Maine, totul pare prea frumos să fie adevărat. Dar un mare pericol stă la pândă. Camioanele trec prin fața locuinței familiei Creed cu o viteză nefirească. Așa se face că cimitirul din pădure, în care generații întregi de copii și-au înmormântat animalele de companie, este plin.
Louis primește avertismente reale, dar și din adâncurile propriilor coșmaruri, că nu trebuie sub nicio formă să se aventureze dincolo de cimitir, unde se întinde un alt tărâm plin de promisiuni seducătoare și tentații imposibile. Un loc ce ascunde un adevăr mai terifiant și mai hidos decât moartea însăși.
Fragmentul zilei – 15 ianuarie 2020: Cimitirul animalelor – Stephen King