Gata, s-a isprăvit. Plaja Big Sur e pustie și rămân lungit în nisip, chiar în locul unde căzusem. Aburii mării îmblânzesc lucrurile: în zare, nici un catarg; pe o stâncă, înaintea mea, mii de păsări; pa o alta, o familie de foci; tatăl țâșnește neostenit în ape, lucios și plin de abnegație, cu un pește în gură. Rândunelele de mare aterizează uneori atât de aproape, încât îmi țin răsuflarea și mi se deșteaptă și se-ațâță vechea năzuință: cât pe ce să mi se-așeze pe făță, să mi se cuibărească pe gât și pe brațe, acoperindu-mă cu totul… La patruzeci de ani, încă mai visez la semnele unei tandreți nesfârșite. Stau de atât de multă vreme întins pe plajă, fără să mă mișc, încât pelicanii și cormoranii au ajuns să alcătuiască în jurul meu un cerc și, adineaori, o focă s-a lăsat dusă de valuri până la picioarele mele. A rămas acolo ceva timp, privindu-mă, ridicată pe înotătoare, și apoi s-a întors în Ocean. I-am zâmbit, dar a rămas pe loc, gravă și puțin tristă, de parcă știa.
Maică-mea mersese cinci ore cu taxiul ca să vină să-și ia la revedere înainte de mobilizare, la Salon-de-Provence, unde eram sergent instructor la Școala de Aviație.
Taxiul era o veche rablă marca Renault; o vreme deținuserăm o cotă-parte de cincizeci și apoi de douăzeci și cinci la sută din exploatarea comercială a vehiculului. De ani buni, taxiul ajunsese proprietatea exclusivă a fostului asociat, șoferul Rinaldi; cu toate astea, mama părea încredințată că are în continuare drepturi morale asupra mașinii și, cum Rinaldi era o persoană blajină, timidă și impresionabilă, abuza oarecum de bunăvoința lui. Uite-așa, ajunsese cu el la volan de la Nisa la Salon-de-Provence – trei sute de kilometri – fără să plătească, desigur, și, mult timp după război, dragul de Rinaldi, scărpinându-se în cap, un cap complet încărunțit, încă își mai amintea cu un soi de pică admirativă cum îl „mobilizase” maică-mea.
– S-a suit în taxi și mi-a spus, pur și simplu „Spre Salon-de-Provence, mergem să ne luăm rămas-bun de la fii-miu”. Am încercat să mă împotrivesc; dus-întors, însemna o cursă de zece ceasuri. Imediat, m-a acuzat că nu sunt patriot și m-a amenințat că aduce poliția ca să mă bage la pușcărie; pentru că dăduseră ordin de mobilizare și eu încercam să mă eschivez. Se pusese la mine-n taxi, cu toate pachetele pentru dumneata – cârnați, șuncă, borcane cu dulceață – și-mi tot repeta că feciorul ei e un erou, că voia să-l mai strângă o dată în brațe și că să nu mă mai pun de-a curmezișul.
Apoi a plâns un pic. Bătrâna dumneavoastră doamnă a plâns dintotdeauna ca un copil, dar când am văzut-o acolo, la mine în taxi, după atâția ani de când ne cunoaștem, plângând în tăcere, cu un aer de câine bătut – îmi cer scuze, domnule Romain, știți prea bine cum era -, n-am putut s-o refuz. N-aveam copii, totul se ducea oricum de râpă, ce mai conta o cursă în plus, fie și una de cinci sute de kilometri. I-am zis „Bun, mergem, dar plătiți benzina”, ca principiu. Continua să considere că are drepturi asupra taxiului, doar pentru că fuseserăm asociați cu șapte ani înainte. Nu-i nimic, știi că te iubea, că ar fi făcut orice pentru dumneata…
Am văzut-o coborând din taxi, în fața popotei, cu bastonul în mână, cu o țigară Gauloise între buze și, sub privirea miștocară a trupeților, și-a deschis brațele spre mine cu un gest teatral, așteptând ca feciorul să i se repeadă la piept, potrivit bunelor uzanțe. M-am dus degajat spre ea, legănându-mi ușor umerii, cu cascheta pe ochi, cu mâinile în buzunarele acelei haine de piele care-i împinsese pe atâția tineri să se lase recrutați în aviație, furios și stânjenit de această năvală inadmisibilă a unei mame în universul viril în are mă bucuram de o reputație de „dur”, de „adevărat” și de „barosan” cucerită cu greu. Am îmbrățișat-o cu toată răceala voioasă de care eram în stare și am încercat în zadar s-o mân cu dibăcie îndărătul taxiului, așa încât s-o feresc de priviri, dar s-a dat un pas înapoi, ca să mă admire mai bine și, cu o față radioasă, cu ochi plini de încântare, cu mâna pe inimă, trăgând zgomotos aerul pe nări, ceea ce, pentru ea, era întotdeauna un semn de mare satisfacție, a exclamat, cu o voce pe care toți au auzit-o, și cu un puternic accent rusesc:
– Guynemer! O să fii al doilea Guynemer! O să vezi, mama are întotdeauna dreptate!
Mi s-au aprins obrajii, am auzit râsete în spatele meu, în vreme ce ea, cu un gest amenințător al bastonului îndreptat către soldățimea hlizită împrăștiată în fața cafenelei, proclama cu un aer pătruns:
– O să fii erou, o să ajungi general, Gabriele d’Annunzio, ambasador al Franței – toți golanii ăștia habar n-au cine ești!
Cartea Promisiunea zorilor poate fi achiziționată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,2 rating based on 12.932 ratings (all editions)
ISBN-10:
ISBN-13: 9786067794243
Goodreads: 42278128
Author(s):Publisher: Humanitas Fiction
Published: 10//2018
Roman autobiografic devenit celebru, publicat de Romain Gary în 1960, a cărui figură dominantă este Mina Kacew. Una dintre cele mai frumoase cărți despre dragostea maternă și, mai ales, despre relația mamă-fiu, cu toate ambiguitățile și consecințele care decurg din preaplinul acesteia. În 1970, Promisiunea zorilor a fost adaptat pentru marele ecran de Jules Dassin, cu Melina Mercouri în rolul principal. Ecranizarea din 2017, regizată de Éric Barbier, îi are ca protagoniști pe Charlotte Gainsbourg și Pierre Niney. Pentru interpretarea personajului Mina, Charlotte Gainsbourg a fost nominalizată la cel mai bun rol principal feminin în cadrul Premiilor César.
Cele trei părți ale romanului retrasează copilăria lui Gary la Vilnius, exilul la Nisa și odiseea războiului. Gary își extrage superbul său titlu metaforic Promisiunea zorilor din suma tuturor paradoxurilor relației de iubire dintre mamă și fiu, o relație de fuziune aproape magică, pe cât de galvanizantă, pe atât de sufocantă, pe cât de miraculoasă, pe atât de apăsătoare, pe cât de fierbinte, pe atât de ostenitoare. Un titlu pe care îl explică într-un pasaj faimos din roman: „Prin dragostea maternă, viața își face în zori o promisiune pe care nu o respectă nicicând“.
Fragmentul zilei – 16 august 2019: Promisiunea zorilor – Romain Gary