– Mamă, sunt obosită, dar trebuie să plec.
– Să pleci? Unde? La ora asta? se alarmează mama.
– Cum adică unde? Ai și uitat? Am concert!
Stau comod, așezată pe recamier, abia am cinat. E ora opt seara și am aproximativ zece ani.
– Fata mea, de luni de zile dai concerte în fiecare seară. Nu ești în apele tale. În ritmul ăsta o să te omori. Mai stai și tu pe-acasă! Odihnește-te și mai uită de concerte.
– Nu pot, îi răspund. Mi-ar plăcea, dar nu pot! Mă așteaptă puhoiul ăla de lume și nu am chef să le dau țeapă.
În dormitor am un magnetofon vechi, primit de la o femeie care se numește Aura. Acolo susțin concerte în fiecare seară, în fața a mii de persoane care ascultă fericite toate cântecele mele și puțin contează că, în realitate, stau în fața oglinzii și atât. Concertul durează două ore și eu lălăi împreună cu magnetofonul toate melodiile pe care le am cu Romina și Al Bano. Și, dacă tot am început, zic, hai să le cânt și pe alea pe care le am cu Bee Gees și ABBA. Benzile de magnetofon le-am primit tot de la Aura.
Această Aura, care nu are nici treizeci de ani, vine din când în când în vizită pe la noi și nu știu cum de reușește, dar e singura persoană de pe planeta asta care mă face să râd și să pricep lucruri pe care alții nu se obosesc să mi le explice. Există ceva între noi care depășește orice putere de înțelegere. Și tot ea mă face să plâng de câte ori pleacă. Practic, îmi sfâșie inima. Nu o dată m-am lipit de piciorul ei, implorând-o să mă ia cu ea, să locuim împreună. Jur că, dacă n-aș fi fost ocupată cu Romina Power, aș fi ales-o să-mi fie mamă.
Bun. Aura e singura care a înțeles povestea cu concertele mele. Iată de ce astă-seară nu am cum să lipsesc de la întâlnirea cu milioanele de fani veniți din toate colțurile planetei să mă vadă. În urmă cu doar câteva ore am primit de la Aura o pereche de pantaloni nou-nouți, de culoare mov, precum și o bluză mov, cu volănașe verticale.
– Uite costumația pentru concertele tale, mi-a zis, după care mi l-a lăsat în brațe și pe cocoșul Cucurigu.
Apropo de păsări. Aura se duce deseori la țară să își vadă rudele mai îndepărtate. Se preface că ar fi interesată cum le mai merge, dar, în realitate, unicul ei scop e să obțină un pui de găină de prin ograda lor. Bagă puiul în sacoșă și, surâzând larg, cu toți cei treizeci și doi de dinți, se prezintă acasă la noi, să ne lase pasărea. Și de fiecare dată mă duc fericită în cadă, mă urc cu picioarele pe aripile nefericitului pui, imobilizându-l, cu mâna stângă îi întind bine gâtul, în timp ce în mâna dreaptă țin un cuțit de bucătărie. Într-o secundă decapitez pasărea, îi zvârl capul în chiuvetă și rămân nemișcată până când săraca pasăre încetează să se zbată sub picioarele mele.
Scenă abominabilă. Când sufletul părăsea definitiv trupul puiului, urlam: „Mamă! Azi mâncăm carne!”
În seara asta nu ne-a adus un pui, ci un cocoș! Cucurigu e vioi, zglobiu și destul de isteric. O întreb pe mama dacă trebuie să-l ucid imediat sau după concert. Îmi răspunde sec:
– Cucurigu se mănâncă de Paște!
Tonul ei nu admite replică.
– Nuuu! O, Dumnezeule! Mamă, Paștele e departe! Și eu ce să fac până atunci? Să mă uit la el și să salivez?
– Te uiți, dar nu-l atingi! E clar?
Resemnată, mă duc în dormitor și mă pun pe cântat în fața oglinzii: Felicita. Nu reușesc să mă despart total de imaginea cocoșului, mă gândesc că ar trebui să-i spun prietenei mele de bancă, adică Luminiței, că, dacă se comportă civilizat, primește cadou de la mine creasta și gâtul lui Cucurigu, imediat ce-l gătim.
Acum mi-am spălat părul, m-am pieptănat a la Romina Power și dau să mă îndrept, ca de obicei, spre sala mea imaginară de concerte, din dormitor. Nici nu închid bine ușa, că aud telefonul cum sună în sufragerie. Răspunde taică-meu.
– Se dă carne?! vrea el să se convingă. Pune receptorul în furcă, mai zăbovește preț de câteva secunde, pe urmă îl ridică imediat și formează precipitat câteva numere. Totul seamănă cu transmiterea unei parole: „Se dă carne!” „Da, se dă carne!””… Carne!” Termină de vorbit, se apropie de ușa dormitorului, o deschide larg și mă anunță scurt: Adio, concerte! Se dă carne.
Îmbrăcată în mov și pieptănată a la Romina Power, înhaț într-o secundă scăunelul portabil de pe balcon, găsesc repede o pungă, o iau, mai iau și două bomboane, în vreme ce taică-meu se mișcă mai încet. Își caută scăunelul, îl găsește, punem cheile în buzunar și ieșim trântind ușa apartamentului. Într-un minut ne și aflăm în fața ușii închise a complexului alimentar, unde, ca de fiecare dată, vedem cel puțin cincizeci de persoane așezate pe scăunelele lor, înarmate, la fel ca noi, cu niște bomboane în buzunare și cu multă răbdare în suflet. Ne înscriem și noi pe listă și ne așezăm. La ce folosea lista n-am aflat nici în ziua de azi. Nu avea nimeni de gând să plece noaptea de acolo, nici să se miște măcar un milimetru din rând și de la locul lui, dacă despre asta era vorba. Oricum, era o regulă ca dimineața să se aducă vreo treizeci de pui. (Am exagerat fără jenă! Aripi și gheare de pui; adică într-un cuvânt, „tacâmuri”!)
Cartea Șoseaua Cățelu 42 poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,7 rating based on 438 ratings (all editions)
ISBN-10: 6067830825
ISBN-13: 9786067830828
Goodreads: 48552975
Author(s):Publisher: ALLFA
Published: //2019
"Alina Nedelea debutează cu un roman autobiografic scris dintr-o suflare, într-un stil direct, colocvial. Volumul descrie, mai întâi din perspectiva copilului, apoi din cea a adolescentului şi a tânărului adult, universul unui cartier bucureştean înainte şi imediat după evenimentele din decembrie 1989. O familie ai cărei membri au capacităţi premonitorii, o fetiţă care visează să evadeze din ghetou, transformată în studentă la Teatru. Alina prinde gustul banilor câştigaţi în cazinouri sau din prostituţie şi, amăgită de mirajul unei lumi care o aşteaptă să îi pună în valoare potenţialul, pleacă „dincolo“, în Occidentul civilizat, unde află că există mereu o slujbă de chelneriţă pentru fetele cu vise de glorie.
S-ar putea spune că tot ce i se întâmplă este dramatic, uneori cumplit. Dar Alina Nedelea e o persoană solară, lipsită de patetism ieftin, care ia lucrurile aşa cum sunt. Ironică şi autoironică, de o infinită candoare pe care argoul nu numai că n-o acoperă, ci o pune, în mod paradoxal, în valoare, Alina trece prin evenimente incredibile, rămânând neatinsă, intactă lăuntric. Îşi trăieşte fireştile dureri cu discreţie şi graţie, întru totul fermecătoare."
Nicolae Luca
Fragmentul zilei – 16 octombrie 2019: Șoseaua Cățelu 42 – Alina Nedelea