Precum o dorință secretă îndeplinită de oameni, avionul începu să se desprindă de sol.
În timp ce ridica botul spre bolta cerească, băiatul din carlingă se prinse cu mâinile de scaun și-și ținu respirația. Fred avea maxilarele încleștate de concentrare, iar degetele îi zvâcneau din când în când, imitând mișcările pilotului de lângă el: manșă – manetă de gaze.
Avionul urma sinuozitățile Amazonului de dedesubt și trepida zburând din ce în ce mai repede spre soarele ce stătea să apună. Fred zări reflexia aeronavei cu șase locuri – o pată întunecată pe marea întindere albastră – ce gonea spre Magnus, orașul străjuit de ape. Își dădu la o parte părul din ochi și-și lipi fruntea de geam.
În spatele lui Fred stăteau o fată și frățiorul ei mai mic. Aveau aceleași sprâncene oblice, aceleași gene lungi și aceeași piele cafenie. Fata se arătase temătoare; își îmbrățișase părinții pe aerodrom până-n ultima clipă. Acum privea țintă-n jos la apă și murmura un cântec în vreme ce fratele ei molfăia la centura de siguranță.
Pe rândul următor, de una singură, era o fată palidă, cu părul blond și lung până la brâu. Purta o bluză cu guler cu volănașe care-i ajungeau până la bărbie și pe care, strâmbându-se întruna, se tot chinuia să-l tragă în jos. Părea hotărâtă să nu se uite pe geam.
Aerodromul de pe care decolaseră era prăfos și aproape abandonat, o fâșie de pistă în dogoarea nemilosului soare brazilian. Vărul lui ținuse morțiș ca Fred să se îmbarce cu uniforma școlară și cu puloverul cu anchior, așa că acum, în cabina încinsă și neaerisită, simțea că se coace la foc mic în propria-i piele.
Motorul scoase un cârâit, iar pilotul trase încruntat de manșă. Era bătrân și milităros, cu fire de păr zbârlite ieșindu-i din nas și cu o mustață grizonată și pomădată ce părea să sfideze legile gravitației. Atinse maneta de gaze, iar avionul se-nălță și mai sus, pierzându-se în nori.
Aproape că se întunecase când Fred dădu semne de îngrijorare. Pilotul începu să icnească, mai întâi încet, apoi tot mai tare și mai des. Mâna îi zvâcni, iar avionul se lăsă brusc în stânga. Din spatele lui Fred se auzi un țipăt. Avionul se îndepărtă de cursul râului, înspre pădure. Pilotul mormăi, oftă și trase de manetă ca să reducă turația motorului. Apoi tuși scurt, de parcă s-ar fi înecat cu ceva.
Fred se uită la el cu luare-aminte – bărbatul începuse să capete aceeași nuanță de gri ca mustața sa.
– Sunteți bine, domnule? Pot să v-ajut cu ceva? îl întrebă el.
Pilotul clătină din cap, chinuindu-se să respire. Se întinse spre panoul de comandă și opri motorul. Vuietul încetă. Botul avionului se lăsă în jos și copacii începură să se înalțe.
– Ce se-ntâmplă?! întrebă c-o voce ascuțită fata blondă. Ce face?! Oprește-l!
Băiețelul din spate se puse pe urlat. pilotul îl prinse strâns de încheietură pe Fred, dar numai pentr-o clipă, căci apoi se izbi cu capul de tabloul de bord.
Iar cerul, care cu o clipă înainte păruse un spațiu cert, se prăvăli peste ei.
În timp ce alerga, Fred se-ntreba dacă nu cumva e mort. „Pe de altă parte”, se gândi el, „moartea n-ar fi așa de zgomotoasă”. Vuietul flăcărilor și propriul sânge îi făceau mâinile și picioarele să pulseze.
Bezna era de nepătruns. Alergând, Fred încercă să tragă ceva aer în piept ca să strige după ajutor, însă avea gâtlejul prea uscat și plin de cenușă ca să strige. Își vâră degetele pe gât ca să încerce să scuipe.
– M-aude cinevaaa???? Ajutoooor! Aaardeee! zbieră el.
Îi răspunse doar focul – un copac din spate fu cuprins de o ghirlandă de flăcări. Urmă un bubuit ca de tunet. Apoi nimic altceva.
O creangă care ardea se frânse, împroșcând limbi roșii de foc, și se prăbuși într-o cascadă de scântei. Fred sări din calea ei și, împleticindu-se, făcu câțiva pași de-a-ndăratele, în beznă. Se izbi cu capul de ceva tare. Craca pică exact în locul în care se aflase el cu o clipă înainte. Înghiți acreala care-i venise înapoi pe gât și-o rupse din nou la fugă, mai repede și mai înspăimântat ca înainte.
Ceva-i căzu pe bărbie și el se feri, lovindu-se peste față – dar era doar o picătură de ploaie.
Deodată, se porni o ploaie torențială, care-i amestecă funinginea și transpirația de pe mâini în ceva care-aducea cu smoala, potolind totodată și flăcările. Fred goni mai încet, la pas alergător, apoi se opri de tot. Gâfâind și înecându-se, privi înapoi la drumul pe care venise.
Micul avion era suspendat în copaci și fumega, împrăștiind pe cerul nopții vălătuci gri-alburii.
Amețit și deznădăjduit, privi în jur, dar nu auzi și nu văzu niciun om – doar plantele sălbatice încolăcindu-i-se în jurul gleznelor, copacii care se-nălțau la zeci de metri și păsările care țipau și veneau în picaj, speriate. Își scutură cu putere capul, încercând să-și alunge din minte mugetul prăbușirii.
Părul de pe brațe, pârlit, îi mirosea a ouă. Își duse mâna la frunte: avea sprânceana arsă și o bucată din ea îi rămase pe degete. Se șterse pe mâneca puloverului.
Își coborî privirea și se inspectă. Un crac al pantalonilor era sfâșiat până sus, la buzunar, însă nu părea să aibă niciun os rupt. În schimb, avea dureri îngrozitoare la spate și la gât, care-i dădeau senzația că picioarele și brațele nu-l mai ascultă și nu-i mai aparțin.
Pe neașteptate, o voce din întuneric i se adresă:
– Cine-i acolo? Nu vă apropiați de noi!
Fred se-ntoarse în loc. Cu urechile încă țiuindu-i, luă o piatră de jos și o aruncă în direcția din care se auzise vocea. Apoi se piti în spatele unui copac și se lăsă pe vine, gata să atace sau să fugă.
Inima-i bubuia de parcă un om ar fi cântat simultan la toate instrumentele posibile. Se strădui să-și țină respirația.
Cartea Exploratorul poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 17 ianuarie 2020: Exploratorul – Katherine Rundell