Prefață
Prin și peste suferință
În 1955, C.S. Lewis a povestit, într-o carte, cum s-a convertit la credință. Titlul cărții era Surprised by Joy (Surprins de bucurie). După șase ani, destinul (sau Providența?) l-a adus în situația de a publica și o altă carte, despre criza spirituală pe care i-a provocat-o moartea unei ființe iubite: soția sa, Joy Davidman. Nu poți să nu fii tulburat de „coincidența” dintre „joy”, cuvântul englezesc pentru „bucurie”, și numele partenerei (Joy), care a închis ciclul dezbaterii interioare a lui C.S. Lewis despre Dumnezeu și credință. Surprins – în tinerețe – de bucuria convertirii și surprins, la bătrânețe, de reluarea interogației religioase, prilejuită de chinuita stingere bucuriei sale conjugale, doamna Joy Davidman… De la „joy” la Joy! De la euforie la suferință, de la certitudine la căutare și neliniște, de la soluție la reluarea problemei, de la înălțare la vertij și reașezare.
Ar fi greșit să se înțeleagă că, „surprins de durere”, C.S. Lewis iese din sfera credinței. Dumnezeu rămâne – și în această carte – referința stabilă a reflecțiilor sale, astfel încât el se reafirmă ca unul din marii apologeți creștini ai modernității: știutor și trăitor deopotrivă, riguros – dar și original – în argumentație, subtil îmblânzitor de paradoxuri, consecvent în a lua totul în serios, fără să-și piardă umorul. C.S. Lewis nu e dispus să adoarmă, cu un surâs pios, în edificare. El rămâne viu, treaz, asumând cinstit graficul nu o dată imprevizibil și (potențial) smintitor al existenței lumești și al prezenței divine. Și nu se sfiește să fie sincer în interogația sa, atingând uneori, îndrăzneț, limite riscante, punând în discuție, aventuros, stringente tabuuri canonice, melancolii vecine cu penumbra, dacă nu chiar cu dubiul. Realitatea – spune Lewis – e, în manifestările ei, „iconoclastă”. Iar „Marele Iconoclast” e Dumnezeu însuși, care e dispus să asume Întruparea și Răstignirea, adică „evoluții” care, în principiu, nu se potrivesc cu Suveranitatea Sa. „Încearcă, Doamne, să te pui în pielea noastră de muritori!” – se roagă, la un moment dat, C.S. Lewis. Dar el știe bine că Întruparea și viața Fiului tocmai asta sunt: decizia lui Dumnezeu de a se pune în pielea noastră. Dumnezeu nu s-a „iertat” pe El Însuși! Dumnezeu nu se manifestă liniar și previzibil și nu așteaptă, probabil, nici de la drept-credincioșii săi o înregimentare mută, o ascultare vegetală, servilă, vecină cu moțăiala.
Rămâne însă deschisă o temă, formulată nemilos de Lewis: Dumnezeu l-a creat pe om după modelul unui oximoron: un animal spiritual. A pus exigența supremă într-un organism plin de limite. A alăturat Duhul translucid unei bezmetice alcătuiri de pofte (stomac hulpav, sexualitate rebelă și tot soiul de alte vicioase derapaje trupești și sufletești) și a cerut unui aparat de cunoaștere precar să înțeleagă Absolutul! A cerut, de asemenea, acestui pestriț conglomerat să se străduiască să-I semene. Nu e nițeluș sadic? Nu pare o farsă? Iar când bați la ușa Creatorului pentru a intra în dialog, nu capeți, adesea, o ușă trântită în nas? Și cum arată, de fapt, viața de după moarte: cadavre resuscitate, amintiri, fantome?
C.S. Lewis are curajul și onestitatea de a formula asemenea întrebări, dar nu alege să hamletizeze prelung asupra lor. În nefericirea lui finală (dispariția semnificativă a minunatei „Joy”), el are, deja, reacții restauratoare. Prin provocările la care ne supune, Dumnezeu nu ne pune la încercare credința (știe, mai bine ca noi, cum stăm), ci ne obligă pe noi să ne-o punem la încercare, să ne situăm realist față de ceea ce, adesea, e un simplu templu din închipuite cărți de joc, un edificiu artificial, vag ipocrit, ușor de demolat… Dumnezeu nu trântește uși în nas, ci contemplă, blând, felul nostru de a pune întrebări greșite, încăpățânarea noastră de a cere, care obnubilează capacitatea noastră de a primi. Aflăm, astfel, că „înțelegerea” – în accepțiunea rațiunii noastre curente – nu ne e la îndemână și că, uneori, „o simplitate zguduitoare este adevăratul răspuns”, respectiv că ne e dat să trăim cu „un deosebit nerăspuns”, nu cu o exaltare infatuată, fals consolatoare. Iar „oximoronul” de care vorbeam a primit, din partea Creatorului, o probă de reciprocitate. Făcându-Se om, Dumnezeu a acceptat să combine spiritul Său pur cu promiscuitatea cărnii. Cu oximoronul pe oximoron călcând…
Sunt multe de învățat din această carte târzie a lui C.S. Lewis. Și cred că mesajul ei esențial se referă la parcursul optim al vieții spirituale. Ne-am învățat (și suntem învățați) să socotim că a fi credincios e a trăi, destins, într-o evlavie cvasi-mecanică: cumințenie de manual, pietate harnică, protocol didactic, auto-critică mântuitoare. Ne mulțumim cu răspunsuri gata făcute, sau cu retorica tainei inabordabile, suntem fericiți (prematur!) să confundăm Raiul cu „ortopraxia” (termenul Părintelui Andrei Scrima) și să afișăm portretul unei benefice somnolențe, fără întrebări, fără neliniști, fără riscuri. De fapt, nu mai vorbim cu Dumnezeu, ci îl punem deoparte, în inabordabilul Lui, în somptuozitatea Lui rituală, în ambalajul Lui instituțional. C.S. Lewis întruchipează, în cartea de față, un alt chip al credinței: el adaugă dimensiunii festive, care ni se predică adesea și pe care o adoptăm prea comod, dimensiunea cercetării neodihnite, a tragicului, a luptei pentru întâlnirea lămuritoare cu Adevărul din spatele adevărurilor dogmei. Același adevăr, dar mai bogat, mai greu de sistematizat, mai „surprinzător”, la fel de surprinzător ca bucuria convertirii, dar și ca drama suferinței greu digerabile. Nu putem răspunde misterului Întrupării printr-o angelică destrupare. Nu putem intra în comuniune cu Dumnezeu Tatăl fără a participa la chinul și moartea Fiului. În fond, cum a observat Unamuno în cartea sa Agonia creștinismului, când ne închinăm dinaintea Crucii, ne închinăm și dinaintea unui Dumnezeu muribund, agonizant, dispus să preia tragicul destinului nostru. Comuniunea cu El se petrece, așadar, nu doar prin protocoalele bucuriei și ale speranței, ci și prin încercarea suferinței și a morții. Asta îmi amintește de o vorbă – neașteptată – rostită de Cioran, când a primit cadou o Răstignire sculptată în lemn de George Apostu: „Suntem singura religie în care a fi credincios înseamnă a-ți fi milă de Dumnezeul tău!” Și iarăși Unamuno: „O credință care nu se confruntă cu îndoiala e o credință moartă”.
Cartea lui C.S. Lewis nu e, nici pe departe, o pledoarie pentru îndoială. Ea ne dă doar dreptul de a nu confunda credința cu știința, de a prefera drumul aventuros și complicat spre Dumnezeu instalării mieroase, birocratice, în bunăvoința Lui. Poți avea, desigur, și șansa unei iluminări salvatoare, poți fi, eventual, un beneficiar al Harului, astfel încât, prin lucrarea Lui, să te dizolvi în lumina primitoare a Creatorului. Dar asta nu înseamnă că dacă te lovești și de întuneric, de întrebări, de nesiguranță ești evacuat – necreștinește! – din efortul accidentat al Căii. Ba poate că abia atunci, asemenea lui Iov, provoci reacția limpezitoare a lui Dumnezeu.
În cartea de față, autorul face experiența lui Iov: e lovit, suferă, nu pricepe, întreabă, așteaptă o explicație. Și explicația vine tocmai pentru că dreptul pedepsit nu se resemnează să băltească, pios, în evlavia sa conformă, ci sângerează, plânge, se teme. Luptă pentru sens, pentru credință, pentru regăsirea de sine în lumea lui Dumnezeu.
Vă doresc, stimați cititori, o lectură întremătoare!
Andrei Pleșu
Cartea De ce, Doamne? O radiografie a suferinței poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,2 rating based on 85.154 ratings (all editions)
ISBN-10: 9735069733
ISBN-13: 9789735069735
Goodreads: 55812942
Author(s):Publisher: Humanitas
Published: //2020
„Cartea lui C.S.Lewis nu e, nici pe departe, o pledoarie pentru îndoială. Ea ne dă doar dreptul de a nu confunda credința cu «știința», de a prefera drumul aventuros și complicat spre Dumnezeu «instalării» mieroase, birocratice, în bunăvoința Lui. Poți avea, desigur, și șansa unei iluminări salvatoare, poți fi, eventual, un beneficiar al Harului, astfel încât, prin lucrarea Lui, să te dizolvi în lumina primitoare a Creatorului. Dar asta nu înseamnă că dacă te lovești și de întuneric, de întrebări, de nesiguranță ești evacuat – necreștinește! – din efortul accidentat al Căii. Ba poate că abia atunci, asemenea lui Iov, provoci reacția limpezitoare a lui Dumnezeu.“ — ANDREI PLEȘU
Fragmentul zilei – 17 ianuarie 2021: De ce, Doamne? O radiografie a suferinței – C.S. Lewis
Alte titluri Humanitas.