Mă iertați, să nu credeți că nu-mi iubesc părinții. Îi iubesc. Moderat, nu exagerat. Dar mama e mai proastă și mai pesimistă decât negura nopții. Pentru ea a contat întotdeauna și, deși vremurile s-au schimbat radical, contează încă, numai și numai statul social. Pentru că ei – părinții mei – au trăit alte timpuri; cele comuniste, de încătușare maximă, lipsindu-le libertatea de exprimare. Singurul lucru de care au putut să se bucure a fost fala și mândria în fața celorlalți. Și cum nu aveai cu ce să ieși în evidență atunci, singurul lucru ce putea constitui o detașare de gloată era ca odrasla să facă o facultate bună. Țin minte și acum că la noi pe scară plăcuțele de identificare de pe uși nu erau ca acum, doar cu numărul apartamentului și numele de familie. Pe vremea aia, dacă unul dintre membrii familiei era doctor sau avocat, automat devenea toată familia avocat: familia Avocat Popescu. Sau, familia Doctor Dobrescu.
În vremurile alea, părinții mei habar n-aveau ce era bucuria, libertatea sau fericirea. Habar nu au nici acum ce înseamnă să faci ceva din pură plăcere; și așa au încercat să mă crească și pe mine. În mare parte le-a ieșit. Dar ce te faci că vin mereu alte timpuri, care aduc cu ele un aer al răzvrătirii, și nu mai poți înghiți la nesfârșit aceleași idei prăfuite. Pentru ei este prea târziu să mai schimbe ceva acum, pentru că așa au trăit toată viața, și asta a fost tot ce le-a oferit un dram de satisfacție. Nu au avut alt vis, după cum v-am spus, decât să se poată bucura că odraslalor a ajuns „om mare”.
Atât m-a frecat la ridiche cu treaba asta încât, obosit de atâta muștruluială, am dat examen la academia de poliție. Dar, ghinion! Am fost respins la educație fizică. Acasă, în familia mea de snobi, asta a adus o dezamăgire imensă. Mama nu a vorbit cu mine un an întreg și, dacă vorbea, spunea doar atât: „La sport, mă? Nici la sport n-ai fost în stare să treci? N-ai putut să faci o tumbă, mă, sau să sari un gard? Ce pana mea, mă? Noi nu avem pomi pe stradă sau borduri, nu le-ai sărit niciodată și tu? Of, Doamne! Dacă era matematică sau fizică, mai ziceam că n-a știut, săracu’, dar sport, mă?”
Anul următor – cred că aveam vreo 25 de ani, nici nu mai știu exact (imaginați-vă că alții terminaseră deja facultățile, și unii mai norocoși aveau deja job-uri), am fost admis la facultatea de drept. Și – spun asta în premieră – nu am avut nicio tragere de inimă. Nici măcar nu m-am spetit să învăț. Faptul că am trecut a fost o pură întâmplare. Îmi e frică să pronunț cuvântul „noroc”. Încă nu-i cunosc bine definiția.
Da, evident, mama jubila. Doar că nu a pus afiș la scară, în rest, a trâmbițat la tot cartierul că odrasla ei o să fie, în sfârșit, „om mare”. Vă dați seama? Ce realizare!
După ce am terminat facultatea, mi-am deschis un cabinet de avocatură. În sufrageria alor mei, nu vă gândiți prea departe. Apoi am mai avansat un pic și mi-am închiriat un birou într-o clădire decentă. Aveam o meserie platită binișor, nu bine. Adică ceva care să-mi asigure un trai moderat spre bine și perspectiva de a mă căra cândva de tot din casa lor.
Acum, dacă stau bine să mă gândesc, mama n-a nimerit-o prea bine nici cu asta.Sunt mai sărac decât dacă aș fi reparat telefoane și plin de rate pe la bănci. În plus, timpul meu liber e acaparat aproape de tot, în funcție de nebunii sau ciudații care se hotărăsc fix sâmbăta sau duminica să comită vreo infracțiune sau vreo crimă.
Duminica asta nu este cu mult diferită de altele din viața mea. În timp ce vecinul de la doi al mamei, care-i patron – vinde fructe și legume la piață – este acum la o partidă de pescuit, iar prietenul meu, afacerist mare și el, adică are stupi, e cu familia la grătar. Eu sunt sunat de către Baroul Bucureșți și numit avocat din oficiu pentru o femeie frustrată, care i-a ciopârțit pula unuia, noaptea trecută.
Da, da, nu râdeți! I-a ciopârțit pula cu un foarfece, pare-se în timpul unui act sexual. Nu știu ce a făcut sa nu a făcut bietul om să merite soarta asta. Cert este că femeia a fost foarte supărată pe el dacă a recurs la această osândă.
După ce l-a lăsat pe bietul purtător de falus cu podoaba din dotare însângerată, se pare că a părăsit locul faptei. Omul nu și-a dat duhul și a reușit să se salveze cumva. Asta, în timp ce agresoarea s-a dus la un salon să se dea cu ojă pe unghii. Mișto, nu?
Cartea Doi la pătrat , un singur pat poate fi achiziționată de la: