În Zagreb, războiul a început de la un pachet de țigări. Mai fuseseră tensiuni și înainte, zvonuri șoptite pe deasupra capului meu despre tulburări ce aveau loc în alte orașe, dar nu explozii, nimic fățiș. Adăpostit între munți, Zagrebul se sufoca de căldura verii și majoritatea locuitorilor abandonau orașul, refugiindu-se pe coastă pe durata celor mai fierbinți luni. De când mă știu, familia mea și-a petrecut vacanțele împreună cu nașii mei, într-un sătuc de pescari din sud. Dar sârbii blocaseră drumurile către mare, cel puțin așa spuna toată lumea, așa că pentru prima oară în viața mea ne-am petrecut vacanța departe de coastă.
Totul în oraș era umed și lipicios, clanțele ușilor și barele de la metrou se făcuseră unsuroase de la transpirația altora, iar în aer plutea mirosul mâncării de ieri. Făceam dușuri reci și umblam prin apartament în lenjerie de corp. Stând sub șuvoiul de apă rece, îmi imaginam că pielea îmi sfârâie și scoate abur. Noaptea ne întindeam în așternuturi, așteptând un somn chinuit, presărat cu vise febrile.
Am împlinit zece ani în ultima săptămână din august, o aniversare marcată printr-un tort fleșcăit și eclipsată de căldură și neliniște. În weekendul acela, părinții mei și-au invitat la cină cei mai buni prieteni: nașii mei, Petar și Marina. Casa în care stăteam de obicei peste vară era a bunicului lui Petar. Faptul că mama nu prea în acea perioadă a anului ne permitea să ne luăm trei luni de vacanță – tata venea după noi mai târziu, cu trenul, și toți cinci locuiam împreună pe țărmul stâncos al Adriaticii. Dar acum, eram consemnați pe continent, cinele din weekend deveniseră o imitație tensionată a normalității.
Înainte să sosească Petar și Marina, m-am certat cu mama pentru că nu voiam să pun haine pe mine.
– Ana, nu ești un animal. Ori vii la cină în pantaloni scurți, ori nu capeți nimic.
– În Tiska nu port decât slipul de la costumul de baie, am zis, dar mama s-a uitat o dată aprig la mine și m-am dus să mă îmbrac. În noaptea aceea, adulții s-au angajat în disputa lor obișnuită legată de momentul precis în care s-au cunoscut. Erau prieteni de dinainte să aibă vârsta mea sau cel puțin așa le plăcea să spună, indiferent de câți ani aveam eu în momentul respectiv; după aproape o oră și o sticlă de Fera Vino, de obicei o lăsau baltă. Petar și Marina nu aveau copii cu care să mă joc, așa că am stat la masă ținând-o în brațe pe sora mea mai mică și ascultându-i cum se iau la întrecere, să vadă cine are cele mai timpurii amintiri. Rahela avea doar opt luni și nu văzuse niciodată coasta, așa că i-am povestit despre mare și despre bărcuța noastră și am făcut-o să zâmbească, strâmbându-mă la ea.
După masă, Petar m-a chemat la el și mi-a dat un pumn de dinari.
– Hai să vedem dacă poți să-ți depășești recordul, mi-a zis el.
Noi doi aveam un joc: eu dădeam fuga la magazin să-i cumpăr țigări și el mă cronometra. Dacă îmi depășeam recordul, mă lăsa să păstrez câțiva dinari din rest. Am îndesat banii în buzunarul pantalonilor mei scurți și am coborât în fugă cele nouă etaje.
Eram sigură că urma să stabilesc un nou record. Îmi perfecționasem ruta, știam în ce unghi să iau curbele pe la colțul clădirilor și cum să evit să mă lovesc de trecători pe străduțele laterale. Am trecut pe lângă casa cu semnul mare, portocaliu, pe care scria ATENȚIE CÂINE RĂU! (deși, de când mă știu, acolo nu a fost niciodată vreun câine), am sărit peste câteva trepte de ciment și am ocolit niște tomberoane. Mi-am ținut răsuflarea sub o arcadă de beton unde mirosea întotdeauna a pișat și am grăbit pasul, ieșind din nou la lumină. Am ocolit gaura imensă din asfalt din fața barului în care lâncezeau bețivanii ziua, abia încetinind când am trecut pe lângă bătrânul cu masa pliantă, care vindea ciocolată furată. O adiere rară umfla umbrarul roșu al chioșcului de ziare, care-mi făcea semne ca un fanion la linia de finiș.
Mi-am proptit coatele pe tejghea, ca să-i atrag atenția vânzătorului. Domnul Petrovic mă cunoștea și știa ce voiam, dar azi zâmbetul lui era mai degrabă o strâmbătură disprețuitoare.
– Vrei țigări sârbești sau croate?
Felul în care îmi subliniase cele două naționalități suna nefiresc. La știri auzisem oamenii discutând în felul ăsta despre sârbi și croați din cauza luptelor din alte localități, dar nimeni nu-mi spusese nimic în mod direct. Și nu voiam să cumpăr marca greșită de țigări.
– Puteți să mi le dați, vă rog, pe cele pe care le iau întotdeauna?
– Sârbești sau croate?
– Le știți. Sunt cele cu ambalajul auriu.
Am încercat să mă uit pe lângă silueta lui mătăhăloasă, arătând cu degetul către raftul din spatele său. Dar el s-a mulțumit să râdă și i-a făcut semn următorului client, care m-a privit cu dispreț.
– Hei!
Am încercat să-i atrag din nou atenția vânzătorului. Dar el, fără să se mai sinchisească de mine, i-a dat restul clientului următor. Deși pierdusem deja pariul, am fugit acasă cât am putut de repede.
– Domnul Petrovic m-a întrebat dacă vreau țigări sârbești sau croate, i-am spus lui Petar. N-am știu ce să-i răspund și nu mi-a dat de niciunele. Îmi pare rău.
Părinții mei au schimbat o privire și Petar mi-a făcut semn să mă așez în poala lui. Era înalt – mai înalt decât tata – și îmbujorat din cauza căldurii și a vinului. M-am cățărat pe piciorul lui gros.
– Nu-i nicio problemă, mi-a zis, bătându-se cu palma pe stomac. Oricum sunt prea plin ca să mai am loc și de-o țigară.
Am scos banii din buzunar și i-am dat. El mi-a strecurat câteva monede în palmă.
– Dar n-am câștigat.
– Așa-i, a răspuns. Dar azi n-a fost vina ta.
Cartea Fata și războiul poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 17 martie 2020: Fata și războiul – Sara Novic