Drumul către casă sfârșea de puteri convoiul. Asediul durase mai mult decât toate așteptările lor și decât merindele. În spate, odată cu gloata care înconjura căruțele pentru corturi și butoaiele cu apă, veneau armurile cavalerilor. În cele dintâi luni, bărbații le purtaseră zi de zi peste feșele groase de pânză împâslită care le înfășurau picioarele și peste cămășile de zale care le apărau piepturile.
Pe sub platoșele purtând crucea Sfântului Imperiu Roman, pielea lor înflorise în bășici cât unghia, care săpaseră pe alocuri răni în carne.
Convoiul ducea acasă trupurile celor căzuți. Nu pe toate, căci multe rămăseseră pe câmpul fostelor lupte, la picioarele cetății pe care o apăraseră. Cei care luptaseră cu vitejie pentru apărarea creștinătății, dar mai cu seamă pentru pământul care le fusese promis la întoarcerea acasă, rămăseseră pe malurile sârbești ale Dunării. Parte din ei fuseseră îngropați, parte arși pe ruguri, atunci când devenise limpede că nu vor izbuti să-i îngroape pe toți, iar cei dintâi căzuți, așternuți primii pe fața pământului și la care supraviețuitorii ajunseseră ultimii, se aflau și acum tot pe locul unde căzuseră. Nu mai avuseseră vreme să se ocupe de ei. Convoiul plecase, lăsând milei cerului rămășițele luptătorilor.
De-a lungul malurilor Dunării curgeau două convoaie: al celor vii și al celor morți. Ultimul era mult mai mic: numai unsprezece trupuri îmbălsămate și înfășurate în feșe de cânepă mirosind dulce-înțepător a scorțișoară și a lapte de var – trupurile nobililor pentru care familiile plăteau bani grei ca să-i primească înapoi, să-i îngroape acasă, dovadă celor care vor veni că pământul este al lor.
Despresuraseră cetatea, ieșind biruitori de sub asediu, în marțea dinaintea sărbătorii Sfântului Apostol Iacob, în miezul fierbinte al verii, dar rămăseseră la locul izbânzii încă trei luni, după obicei, pentru ca stăpânirea lor asupra cetății să fie limpede oricărui dușman. Așa se face că porniseră la drum către casă în buza iernii, la începutul lui Brumar, chiar de Sărbătoarea Tuturor Sfinților, Luminăția, când orice bun catolic îi slăvește pe martirii creștinătății, știuți și neștiuți.
Unii găsiseră în asta semn rău. Nu trebuiau slăviți oare și morții de pe catafalcurile rânduite în fața convoiului? Nu se cuvenea ma degrabă să mia rămână pe loc încă o zi, pe care să o petreacă în rugăciuni, cu lumânări aprinse la căpătâiele cavalerilor martiri?
Alții vedeau aici un semn bun. La întâi al lui Brumar, acasă în Ardeal se aprindeau dintotdeauna lumânări la toate mormintele din țintirim, așa ca sufletele morților să fie călăuzite către casa lor cea veșnică din ceruri. Ce altă zi mai potrivită se putea găsi pentru începerea drumului către casă al cavalerilor căzuți în ultima cruciadă?
La sfârșitul celei dintâi zile de drum însă, pe când întunericul cobora peste tabăra așezată la intrarea în Panciova, loviră tâlharii. Se strecuraseră prin stufărișul bătut de vânt de pe malurile Dunării, cu mișcările acoperite de șoaptele trestiilor și cu mirosurile trupurilor purtate de ape, așa fel că străjile lăsate pe lângă catafalcuri nu-i simțiră.
Cele unsprezece trupuri fuseseră așezate roată, la oarecare depărtare de grosul taberei, pentru ca focurile să nu bată până la ele, iar căldura să nu le strice. Proscrișii convoiului primiseră poruncă să se îngrijească de cavalerii care se întorceau acasă pe scuturi. În vreme ce toți ceilalți își isprăviseră munca, ei abia și-o începeau. Avram Răspopitul, zis și Voicu, făcu semn lui Lupu și lui Corbu să deshame caii și porunci scurt Mariei să scoată uleiurile de cimbru și oțeturile cu care ștergeau trupul din fruntea convoiului.
Nevăzuți ca umbrele nopții, tâlharii ieșiră din spatele trestiilor și se apropiară de catafalcuri. Departe, în cealaltă tabără, a viilor, se scotea apă din Dunăre și se puneau la fiert zemurile care aveau să sature cruciații. Lupu și Corbu, încă niște băietani cu apucături smintite, încălecaseră pe doi dintre caii deshămați și-i mânau cu chiote pe toți ceilalți la Dunăre, ca să-i adape.
Numai Maria Descântata se afla lângă trupul de pe scut atunci când tâlharii se iviră la doi pași de ea, sticlind scurt spadele în bătaia lunii. Unul o înlănțui din spate cu brațul, astupându-i gura și nările cu palma și potrivindu-i pe pielea caldă a grumazului lama rece a spadei scurte. Fără porunca minții, mâna în care femeia ducea o glăjiță zvâcni peste umăr, aruncând în ochii atacatorului său oțetul pregătit pentru îngrijirea mortului. Furul scăpă un urlet și își prinse ochii în mâinile amândouă, apăsându-i cu putere, în nădejdea că focul care îi ardea se va ostoi astfel. Ceilalți tocmai rostogoleau trupul înfășurat în fâșii de pânză de pe catafalcul său pe o targă împletită din nuiele pe care o aduseseră cu ei.
Maria Descântata, căreia îi spuneau și Hăruita, își prinse repede poalele și alergă către tabăra viilor, despicând noaptea cu strigătele ei:
– Hoții! Hoții la morți!
Cartea Ultima cruciadă poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,5 rating based on 87 ratings (all editions)
ISBN-10: 9734679244
ISBN-13: 9789734679249
Goodreads: 53040699
Author(s):Publisher:
Published: //
În anul 1456, voievodul Iancu de Hunedoara, aflat în fruntea armatei cruciaților, reușește să apere Cetatea Belgradului și să oprească înaintarea armatei Turciei otomane, devenită imperiu după căderea Constantinopolului. Însoțind un convoi mortuar, învingătorii se întorc acasă. Trupurile neînsuflețite se află în grija unui grup de luptători romîni, toți proscriși: un călău, o rebelă fugită de acasă din cauza unor evenimente tragice, un preot răspopit, un ucenic săbier cu mințile rătăcite și doi braconieri. Istoriile, întîmplările, tainele de familie și feluritele mistere presărate pe drumul lor vor țese Povestea. Personaj în sine, Povestea se va mișca printre oameni, intervenind în istoriile lor, dezvăluindu-se treptat ca protagonista întregului roman. În umbra amenințătoare a Imperiului Otoman, asistăm la zbaterile bătrînului continent creștin, sfîșiat de lupta dintre catolicism și ortodoxism, în timp ce Unirea de la Florența a celor două Biserici stă și ea sub semnul discordiei, avînd deopotrivă susținători, partida paleologilor, dar și inamici, partida cantacuzinilor. Lumea medievală în care realitatea este străbătută adesea de unicorni, grifoni sau viziuni fantastice compune un hronic și un cîntec al convoiului, adus la viață printr-o fidelă punere în scenă în decorul și culorile epocii.
Fragmentul zilei – 17 octombrie 2019: Ultima cruciadă – Simona Antonescu