Am înaintat luminându-ne pașii cu lanterna și felinarul, atenți să nu ne împiedicăm de crengile copacilor. Se auzea doar foșnetul frunzelor căzute, strivite sub tălpile noastre. Nici un alt sunet nu mai răzbătea din pădurea întunecată. Aveam senzația apăsătoare că suntem înconjurați de creaturi ascunse, care stau și ne pândesc cu răsuflarea tăiată. Întunericul adânc al nopții îți creează această iluzie. Dacă ne-ar fi văzut cineva, ne-ar fi luat drept profanatori de morminte ieșiți la prădat.
– Aș vrea să vă întreb ceva, a zis Menshiki.
– Ce anume?
– De ce credeți că groapa are legătură cu dispariția lui Marie?
I-am povestit că fusesem cu puțin timp înainte împreună cu ea să vedem groapa. Știa de existența ei dinainte să-i spun eu ceva. Toată parcela aceea de pământ era terenul ei de joacă. Nu se întâmpla nimic în zonă fără ca ea să afle. I-am spus ce-mi zisese. Trebuia să fi lăsat în pace locul ăsta. N-ar fi trebuit să destupi groapa.
– Mi s-a părut că a simțit ceva aparte când a văzut groapa, am spus eu. Cum să zic… Ceva spiritual.
– Deci i-a stârnit interesul? a zis Menshiki.
– Exact. Era circumspectă, dar în același timp, ceva o atrăgea foarte tare. De-asta mi-e teamă să nu aibă vreo legătură cu dispariția ei. Dacă e înăuntru și nu mai poate să iasă?
Menshiki s-a gândit puțin, apoi m-a întrebat:
– I-ați spus asta mătușii ei? Doamnei Akikawa?
– Nu, încă nu i-am zis nimic. Ar fi însemnat să-i explic despre groapă, cum am ajuns s-o destupăm și de ce sunteți implicat în povestea asta. Ar fi trebuit să-i povestesc multe și nu știu dacă aș fi reușit să-i explic cum trebuie.
– Nu făceați decât s-o îngrijorați inutil.
– M-am gândit că s-ar complica și mai mult situația dacă se implică poliția și se arată interesați de groapă.
Menshiki m-a privit.
– Sunt implicați deja?
– Încă nu sunase la poliție când am vorbit cu ea. Dar între timp probabil că a semnalat dispariția ei. E deja foarte târziu…
Menshiki a încuviințat de câteva ori.
– E și normal. S-a făcut miezul nopții și fata ta de treisprezece ani nu s-a întors acasă. Nu știi nici unde s-a dus. Sigur anunți poliția.
Am simțit însă din vocea lui că nu-l prea încânta implicarea poliției.
– Haide deocamdată să rămână doar între noi doi ce știm despre groapă. Ar fi mai bine să nu afle și alții. N-ar face decât să complice lucrurile, a zis Menshiki, iar eu i-am dat dreptate.
Pentru mine, cea mai mare problemă rămânea Comandorul. Era aproape imposibil să explic cuiva despre groapă fără să pomenesc de ideea apărută din ea în chip de Comandor. Așa cum spunea Menshiki, n-ar fi făcut decât să complice și mai mult lucrurile. (Oricum, cine m-ar fi crezut dacă îl dădeam în vileag pe Comandor? Mi s-ar fi pus sub semnul întrebării sănătatea mintală și atât.)
Am ajuns în fața micului templu hokora și am luat-o prin spatele lui. Am trecut prin iarba de pampas, culcată încă la pământ cu cruzime de șenilele excavatorului, și am ajuns la groapă. Am luminat mai întâi capacul. M-am uitat la poziția pietrelor puse deasupra pe post de greutăți. Am observat că fuseseră puțin mutate din loc. După ce dădusem capacul la o parte împreumă cu Marie și îl pusesem la loc, cineva venise, îl trăsese din nou, apoi încercase să pună pietrele la fel ca înainte. Diferența nu era mare, dar eu o vedeam.
– Se văd urme că cineva a dat pietrele la o parte și a scos capacul, am zis eu.
Menshiki mi-a aruncat o privire.
– Cineva adică Marie?
– Nu știu ce să zic. Nu ajunge nimeni pe aici din întâmplare, iar singura persoană în afară de noi care știe de existența gropii e ea. E foarte probabil să fi fost ea.
Sigur, și Comandorul știa despre groapă, că doar din ea ieșise. Dar el nu era decât o idee. O prezență fără formă. Nu trebuia să umble la pietre ca să intre.
Am luat pietrele de pe capac și am dat la o parte toate scândurile. De sub ele s-a ivit din nou groapa rotundă, de aproape doi metri în diametru. Părea mai mare și mai întunecoasă decât înainte. Dar și aceasta era o iluzie creată de negura nopții.
Ne-am așezat pe vine și am luminat-o cu lanterna șî cu felinarul. Înăuntru nu era nimeni. Nu se zărea nimic. Nu era decât același spațiu cilindric și gol, înconjurat de pereți înalți de piatră. Însă ceva se schimbase. Scara se făcuse nevăzută. Scara metalică, rabatabilă, pe care o lăsaseră cei de la firma de grădinărit când veniseră cu excavatorul. Ultima dată o văzusem sprijinită înăuntru pe perete.
– Unde o fi scara? am zis eu.
Am găsit-o numaidecât. Era puțin mai departe, culcată într-un tufiș de iarbă de pampas care scăpase netăvălit de șenile. Cineva o scosese din groapă și o aruncase acolo. Nu era grea, așa că nu-ți trebuia prea multă forță ca s-o muți din loc. Am luat-o și am lăsat-o la loc în groapă.
Cartea Uciderea comandorului poate fi achiziționată de la: