Sorbi din nou. De două ori. Pe cât se pare, amintirile îi făceau sete. De fapt, spuse el, nimeni n‑a intenționat vreodată în mod expres să‑l vâneze pe Santiago Fisterra. Nimeni. Cañabota și cei pentru care lucra voiau doar o momeală; pe cineva care să distragă atenția în timp ce adevărata încărcătură se preda în altă parte. Aceasta era practica obișnuită: i s‑a întâmplat galicianului la fel de bine cum i se putea întâmpla altuia. Chestiune de ghinion. Nu era dintre cei care vorbeau dacă erau prinși. În plus, era din afară, umbla cum avea el chef și nu avea prieteni sau simpatii prin zonă… Mai cu seamă, acelui gardian îi cășunase pe el. Așa încât i‑au pus‑o în cârcă lui.
– Și ei.
Făcu încă o dată scaunul să scârțâie în timp ce se uita spre scara terasei ca și când Teresa Mendoza era pe punctul de a‑și face apariția. Un moment de tăcere. Pipăi din nou paharul. Apoi își potrivi ochelarii și spuse: din păcate. Tăcu din nou. Încă o înghițitură. Din păcate, nimeni nu‑și putea imagina că Mexicana avea să ajungă până unde a ajuns.
– Dar insist pe ideea că eu n‑am avut nici o legătură. Dovada e… La naiba. Am spus‑o deja.
– Că sunteți încă în viață.
– Da; mă privea sfidător. Asta demonstrează buna mea credință.
– Şi ce s‑a întâmplat cu ei după aceea?… Cu Cañabota și cu sergentul Velasco.
Sfidarea a durat trei secunde. Se replie. Ştii la fel de bine ca mine, spuneau ochii lui, neîncrezători. Oricine a citit ziarele știe. Dar, dacă crezi că eu sunt cel care‑o să‑ți explice, atunci mai gândește‑te.
– Despre asta nu știu nimic.
Făcu gestul de a‑și închide buzele cu un fermoar, adoptând o expresie răutăcioasă și satisfăcută: aceea a omului care rezistă în poziție verticală mai mult decât alții pe care i‑a cunoscut. Am cerut cafea pentru mine și încă un lichior ciocolatiu pentru el. Dinspre oraș și dinspre port răzbăteau sunetele amortizate de distanță. Un automobil urca pe șosea pe sub terasă, cu mult zgomot de la țeava de eșapament, îndreptându‑se spre înaltul Stâncii. Mi s‑a părut că zăresc o femeie blondă, la volan, și un bărbat cu veston de marinar.
– În orice caz, continuă Eddie Álvarez după ce se mai gândi un timp, toate astea au fost mai târziu, când lucrurile s‑au schimbat și ea a avut ocazia să‑și plătească polițele… Şi, auziți, sunt sigur că, atunci când a ieșit de la El Puerto de Santa María, ce avea dânsa în cap era să dispară din lume. Cred că niciodată n‑a fost ambițioasă, nici visătoare… Fac prinsoare că nici măcar nu era răzbunătoare. Se mărginea să rămână în viață și nimic mai mult. Ce se‑ntâmplă este că, uneori, soarta îți joacă atâtea renghiuri, încât până la urmă devii mai puternic.
Un grup de gibraltarieni ocupă o masă învecinată. Eddie Álvarez îi cunoștea și se duse să‑i salute. Asta mi‑a dat ocazia să‑l studiez de la distanță: felul lui slugarnic de a zâmbi, de a da mâna, de a asculta ca cineva care nu spune chiar tot ce are de zis, ori felul de a se purta. Un supraviețuitor, am confirmat. Soiul acela de ticălos care supraviețuiește, îl descrisese un alt Eddie, în acest caz cu numele de familie Campallo, tot din Gibraltar, vechi prieten de‑al meu și editor al săptămânalului local Vox. Nici coaie ca să trădeze n‑avea băietanul nostru, mi‑a spus Campello când am întrebat care era relația avocatului cu Teresa Mendoza. La Punta Castor au fost Cañabota și gardianul. Álvarez s‑a limitat să rămână cu banii galicianului. Însă femeii ăsteia de bani îi păsa o laie. Drept dovadă, mai târziu l‑a iertat pe individ și l‑a pus să lucreze din nou pentru ea.
– Şi fiți atent – Eddie Álvarez se întorcea la masa noastră. Aș zice că Mexicana continuă să nu fie răzbunătoare. La ea e mai degrabă… Nu știu. Eventual o chestiune practică, înțelegeți?… În lumea ei nu se lasă lucruri nelămurite.
Atunci mi‑a povestit ceva curios. Când au băgat‑o la El Puerto, a spus el, m‑am dus la casa pe care o aveau ea și galicianul la Palmones, ca să lichidez totul și s‑o închid. Şi știți ce? Ea ieșise pe mare ca de atâtea alte ori, neștiind că de data asta era ultima. Totuși, avea ordonat totul în sertare, fiecare lucru la locul lui. Chiar și în dulapuri, lucrurile erau ca pentru inspecție.
– Mai degrabă decât calcul înverșunat, ambiție sau sentimentul răzbunării – Eddie Álvarez încuviința din cap, privindu‑mă de parcă sertarele și dulapurile ar fi explicat totul –, eu cred că Tereza Medoza a avut întotdeauna un simț al simetriei.
Termină de măturat pasarela din lemn, își umplu o jumătate de pahar cu tequila și cealaltă jumătate cu suc de portocale, și se duse să fumeze o țigară în capăt, desculță, cu tălpile îngropate în nisipul cald. Soarele era încă jos, iar razele lui oblice umpleau plaja de umbre la fiecare urmă de pas, făcând‑o să semene cu un peisaj lunar. Între local și plajă totul era curat și ordonat, așteptându‑i pe vilegiaturiștii care urmau să înceapă a sosi în toiul dimineții: câte două șezlonguri sub fiecare umbrelă, aliniate cu grijă de Teresa, cu salteluțele lor în dungi albe și albastre bine scuturate și puse la locul lor. Era liniște, marea era calmă, la mal apa era silențioasă, iar soarele care se ridica pe cer reverbera strălucitor, portocaliu și metalic, printre siluetele în contralumină ale puținilor trecători: pensionari la plimbarea de dimineață, o pereche de tineri cu un câine, un bărbat solitar care privea marea lângă o undiță înfiptă în nisip. Iar la capătul plajei și al luminii, Marbella, printre pini, palmieri și magnolii, cu acoperișurile vilelor și cu turnurile sale din ciment și sticlă alungindu‑se în ceața ușoară și aurită, spre est.
Cartea Regina Sudului poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,0 rating based on 15.067 ratings (all editions)
ISBN-10: 9734666894
ISBN-13: 9789734666898
Goodreads: 38751950
Author(s):Publisher: Polirom
Published: 4//2017
Regina Sudului e povestea unei femei care, pornind din Mexic si începând de la zero, reușește să clădească un imperiu clandestin ce va transforma Strâmtoarea Gibraltar în principala poartă de intrare a cocainei spre Mediterană. Autorul urmărește, pe de o parte, destinul Teresei Mendoza, desăvârșirea și ascensiunea ei și, pe de altă parte, traseul naratorului anonim (romancier, reconvertit la jurnalism, alter ego al lui Arturo Pérez-Reverte însuși), care elaborează biografia protagonistei „pe teren”, stând de vorbă cu cei ce au cunoscut-o, au iubit-o sau au urât-o. Dintre numeroasele și savuroasele pasaje de intertextualitate remarcăm titlurile celor șaptesprezece capitole ale cărții, provenind din tot atîtea „narcomelodii” (narcocorridos) în care sunt cântate faptele de vitejie ale traficanților de droguri mexicani.
Fragmentul zilei – 18 mai 2020: Regina Sudului – Arturo Perez-Reverte