Duminică dimineața, indiferent de starea vremii, mă găsiți pe fostul stadion CFR. Alerg fără grabă, contemplând ce a mai rămas în picioare din acest loc cândva plin de freamăt. Cu ani în urmă, ici-colo de-a lungul pistei erau panouri din tablă. Încă se mai puteau desluși îndemnuri la o viață închinată muncii și păcii. Litere sfâșiate, roșii și albastre, caligrafiate cu o migală desăvârșită, demnă de o cauză mai bună. Înscrisuri atinse de o paloare adâncă și fără recurs. Din gard nu a mai rămas nimic. Câteva ochiuri ruginite de plasă metalică, prinse în cadre rigide; par opera nocturnă și dezlânată a unui păianjen opioman.
Tălpile bascheților tasează, scrâșnind, zgura violacee. Trec prin dreptul turnurilor de proiectoare, longiline și scheletice. Sus, ogive din aluminiu, filamente a căror incandescență taie câmpul nocturn în fâșii de lumină lăptoasă. Alunec ușurel până ce apare, în dreapta, clădirea fostelor vestiare. Apoi tribuna oficială, un corp distrofic, abandonat, dar cu un chip vesel, plin de graffitti, de cercuri mov și expresii condensate, obscene și microbiste. Câțiva plopi bătrâni păzesc locul – sunt aici din timpuri vechi. Sub foșnetul lor firav s-au ridicat aceste tribune, s-au contopit oamenii și strigătele lor ciudate, loviturile de pedeapsă, lacrimile, urale și toată nebunia.
Vremurile de glorie ale acestui loc s-au stins, pentru totdeauna, nimic nu le va mai readuce la viață vreodată. În urmă cu doi ani au vrut să dărâme stadionul și să construiască un hipermarket. Dar până la urmă nu s-a întâmplat nimic, slavă Domnului! Au fost, e adevărat, niște proteste. Câteva asociații eco și cluburi sportive, destul de vehemente, deși de mică amploare, s-au agitat străbătând bulevardul Lascăr Catargiu, strângând semnături. Voci și chipuri sub porta-voci, în zumzetul vesel al stegulețelor din plastic, de un verde opalin. Oricum, important e faptul că pe fostul stadion lucrurile au rămas pe mai departe neschimbate, într-o lentă și plăcută degradare. Nu am apucat să semnez nicio petiție. Pur și simplu, la orele acelea eram la serviciu. Altfel, desigur, aș fi semnat, fără nicio ezitare, primind un ecuson cu imaginea unui delfin azuriu, împărțind pliante Royal Canin, bând ceai din păhăruțe de hârtie cerată, alături de toate figurile acelea vag cunoscute și joviale, de care, totuși, nu simt că mă leagă mare lucru, dincolo de oboseala urbană continuă și difuză care ne strânge în brațele ei de gibon.
Chiar dacă stadionul a fost scos din circuitul sportiv de foarte multă vreme, porțile lui au rămas deschise pentru cei care vor să-și plimbe câinii, să joace o partidă de fotbal, amicală, sau pur și simplu să alerge pe pista aflată încă într-o stare acceptabilă. Locul a rămas pe mai departe unul dintre bunurile comunității, o fantomă întreținută de serviciul de salubritate al orașului, un paradis degradat, al nimănui și al tuturor deopotrivă.
Numele meu e Filip Maximilian M. Sunt un bărbat trecut bine de jumătatea vieții. Săltând ritmic din rotule și gambe, îmi trăiesc cu intensitate clipele de atletism crepuscular, purtat de iluzia că timpul nu e un adversar atât de redutabil pe cât ni se spune. Încerc să rămân în prima linie, deși e destul de limpede faptul că locul meu e undeva în tribune.
Nu depășesc cinci tururi de pistă. Nici când mă simt mai în formă – ceea ce, e foarte adevărat, nu se întâmplă prea des – nu mă aventurez dincolo de această limită. Cinci ture de stadion sunt suficiente. Nu e nimic de dovedit și nu mă pregătesc pentru nicio competiție, așa că nu văd ce rost ar avea să exagerez. Alerg pur și simplu din plăcerea de a-mi regăsi corpul. E reconfortant să-ți redescoperi părțile uitate ale corpului, mușchii fesieri, de exemplu, gluteus maximus, pe care-i simți, în sfârșit, bine ancorați, puternici și vibratili. Dar nu e numai asta: atunci când alerg pot medita la o mulțime de lucruri. Pot medita într-un mod, să-i spun așa, dinamic, viguros, cu totul diferit de felul în care pot face același lucru atunci când seara mă așez în pat, pe jumătate amorțit de oboseală, doborât de suflul unei întregi zile, sau când, dimineață, îmi pregătesc cafeaua. Când alerg, lucrurile devin unitare și translucide, structurate într-un unic flux.
Soarele dimineții e puternic, lumina lui primordială se răsfrânge fără opreliște în lungul pistei, scoate-n relief vechi urme striate de pantofi în praful de zgură, aruncă umbra unui turn de proiectoare și o curbează până dincolo de jumătatea terenului. Porțile stadionului sunt vechi de când lumea dar culoarea lor verde, obosită, pare a prinde dintr-odată viață, o frumusețe fără profunzime se redeșteaptă pentru câteva clipe în curburile florilor de fier forjat și-n rigiditatea lor rugoasă.
Cartea Destrămare poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,5 rating based on 20 ratings (all editions)
ISBN-10: 9734730762
ISBN-13: 9789734730766
Goodreads: 48667019
Author(s):Publisher: Paralela 45
Published: 10//2019
„Ce face, de fapt, Sorin Delaskela? Descrie, cu o asumată tehnică a comprimării, arheologia unor stări sufletești marginale, aflate într-o perfectă concordanță cu mediul social în care se nasc. Nu pot să spun că e un roman al periferiei, pentru că ar însemna să-i atribui valențe total străine de sunetul de ansamblu al cărții. Dar pot să spun că, deși citadin în aparență, romanul lui Delaskela cuprinde, în mic, o întreagă paletă de umori, nemulțumiri, frustrări și neîmpliniri specifice unui individ care și-a pus în geanta de pe umăr toate întrebările referitoare la lumea în care se târăște și care caută, cu o febrilă nepăsare, răspunsuri.” (Dan-Liviu BOERIU)
Fragmentul zilei – 18 noiembrie 2019: Destrămare – Sorin Delaskela