Vin fiarele.
Eu mă aflu sub punte, în bucătăriile întunecoase, și-l ajut pe Pipistrelle să pună sare pe friptura crudă de ren, când primul țipăt străpunge văzduhul. Pe măsură ce-și pierde din tărie, degetele mi se înțepenesc ca moarte, iar pielea parcă mi-e răscolită de ascuțișul unor bulgari reci de sare. Simt cum mi se-nmoaie oasele, însă nu-mi las genunchii să se îndoaie. Pip se oprește din fluieratul lui anapoda și-l văd cum se încruntă. Inima de-abia îmi mai bate înainte ca o altă bătaie, cea a clopotului care vestește o primejdie, să împrăștie tăcerea cu zăngănitul ei.
Bunica îmi spune tot timpul că n-am voie să stau pe punte atunci când sunt pe-aproape terodilii cu aripi uriașe.
Acum două veri, l-au ucis pe Bunicul. Însă de data asta trebuie să veghez la paza corabiei noastre.
Îmi vâr cuțitul la brâu și scot cel mai cumplit strigăt de luptă de care sunt în stare.
– Mouse!
Pip mă înhață, însă mâinile-i sunt alunecoase de la sângele de ren, așa că scap și o iau la goană.
Ies din bucătării, trec iute prin coridoarele posomorâte și străbat încăperea în care se țin armele și care duhnește a putreziciune și rugină. Din întuneric lucesc, rând pe rând, sulițe, junghere, topoare și harpoane. Deschid iute un cufăr și înșfac dintr-însul arcul meu cel mare, precum și o tolbă doldora de săgeți cu vârfurile înmuiate în venin de broască-otrăvitoare. Apoi urc în grabă scările care duc la covertă.
Acolo dau peste un tumult de ciubote tropăitoare și mantii fluturânde. Am fost luați pe nepregătite, pentru că, în chip firesc, terodilii ar trebui să se îndrepte către cuiburile lor, acum că iarna stă să vină.
Prin mugetele trâmbiței de luptă răsună strigătul:
– La arme! Pe toate provele și ancorele din lume!
De sus, de pe teugă, Bunica strigă:
– Haideți, mai iute, adunătură de trântori râgâitori!
– Da, Căpitane! vine, tunător, răspunsul.
Soarele coboară către orizont, îngroșând umbrele. Mantalele-Negre, oștenii Bunicii, sunt înșiruiți de-a lungul babordului și al tribordului. Își scot săgețile din tolbe cu mișcări ce le vădesc dorința de luptă. Vâslașii s-au ridicat de la locurile lor, așa că vasul nostru, Huntress, se leagănă pe mare, în bătaia valurilor. De-abia am ajuns pe punte când un val, rece ca gheața, se ridică peste parmalâc, mă izbește și mă udă din cap până-n picioare.
Sunetul de dinainte se-aude iar, o cârâială hidoasă ce șuieră ca plesnitura unui bici. La auzul ei, mă clatin și mă prăbușesc cu palmele peste urechi, urmată de arcul meu, care se izbește zgomotos de punte. O pereche de aripi mari și păroase mă umbresc, iar bătaia lor face să-mi stea inima-n loc.
– Mouse! mă aud strigată cu un glas tremurător.
Îmi întorc domol fața către pupă. Prin trap doar un pic întredeschisă se ițesc ochii cafenii, înlăcrimați, ai lui Sparrow.
– Cântă! Cânta-le balenelor! îi spun lui frate-meu, cu glas gâtuit de spaimă.
Sparrow e dăruit cu harul de a le putea cânta balenelor. Bunica spune că acest soi de cântec este o ofrandă pe care le-o aducem acestor vietăți – care sunt zeițele mării – ca să ne păzească de rele. Terodilii urăsc cântarea asta suavă, care ne-ar putea fi singura salvare, pierduți cum suntem în largul mării și fără niciun alt vas prin preajmă.
Sub ochii mei, Sparrow prinde să-și picure cântarea în adâncurile nopții. Rafalele de vânt îi duc trilurile departe, peste ape, părând că-i sorb din gură crâmpeie tremurate de cântec, cu sunete de-un albastru strălucitor.
În scurtă vreme, încă un țipăt îmi străpunge auzul.. Deasupra capului mi se rotește un stol de trei terodili ieșiți la vânătoare, lungi de aproape zece picioare. Fiarele își aruncă între ele chemări ce se-mpletesc într-un singur strigăt scârbavnic:
Omoară-moarte-mori-durere-înec-lovește-pieire-fugi-ucide!
Un terodil se avântă către mine, însă mă rostogolesc iute, astfel că ghearele fiarei izbutesc să zgârie doar lemnul punții. Nu trece mult și da năvală din nou, țipând din toți rănunchii. Încerc să mă țin pe picioare, însă mă izbesc de-o aripă și sunt aruncată valvârtej peste un butoi cu heringi în saramură.
Colac peste pupăză, o bufnitură vestește închiderea trapei. Pesemne că Sparrow a lăsat ușița să cadă, iar acum glasul îi sună înfundat. L-or mai putea auzi balenele?
Doi dintre terodili se scufundă, izbind în carenă cu capetele lor ascuțite, în formă de suliță. Ăștia încearcă să ne scufunde vasul! Săgețile roiesc în jurul aripilor uriașe.
Glasul Bunicii răsună până la cer:
– Goniți jivinele de-acolo, însă băgați de seamă să nu le mânați deasupra noastră!
Părul argintiu îi flutură Bunicii în jurul capului, pe când pășește înveșmântată în platoșa făurită din solzi de nălucă-de-mare.
– Să vină ucenica mea! Poate mai are ceva cântec-pentru-balene în cârja aia a ei!
Săgețile zboară. Terodilii țipă și clănțăne din fălci, rotindu-se mânioși în jurul Mantalelor-Negre. Nu peste multă vreme Vole se furișează pe punte, purtând în mâini o cârjă de lemn cu un cristal în vârf. Din el prind să se audă crâmpeie albastre de cântec-pentru-balene, care se unesc într-un val nevăzut ce-i împinge pe terodili îndărăt.
A sosit clipa să-mi pun picioarele la treabă și alerg de-a lungul tribordului. Bura de apă sărată mă bate peste față, iar palele de vânt îmi vâră părul în ochi. Bunica nu bagă de seamă că-s acolo. Dacă rămân în stânga ei, n-are cum să mă vadă, din pricina ochiului de sticlă. Marea e învolburată cât vezi cu ochii. Luna urcă pe cer, luminând valurile ce se rostogolesc și se sparg în jurul nostru. Săgețile, împreună cu cârja lui Vole, au gonit fiarele. Însă cântecul-pentru-balene se stinge acum, lăsând în urmă o tăcere ce-mi dă fiori. Simt cum Huntress își ține răsuflarea, în așteptarea următorului atac.
Cartea Huntress. Misterele mării poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 18 septembrie 2020: Huntress. Misterele mării – Sarah Driver