Un bărbat pe nume Priest își trase pălăria de cowboy pe frunte și privi de-a lungul deșertului plat și prăfos din sudul Texasului.
Tufișurile joase, de mesquite și salvie se întindeau în toate direcțiile cât vedea cu ochii. În fața lui, fusese trasată o potecă prin vegetație, cu margini brăzdate, lată de trei metri. Aceste urme erau numite senderos de șoferii spanioli de buldozere care le tăiau în linii drepte. Într-o parte, la intervale egale de patruzeci și cinci de metri fluturau steaguri de plastic roz strident pe niște stâlpi mici de sârmă. Un camion se mișca încet de-a lungul sendero-ului.
Priest trebuia să fure camionul.
El furase primul vehicul la vârsta de unsprezece ani, un Lincoln Continental din 1961, alb ca zăpada și nou-nouț, parcat, cu cheile în torpedou, în fața clădirii Roxy Theatre de pe South Broadway în Los Angeles. Priest, care pe atunci se numea Ricky, de-abia vedea peste volan. Fusese atât de speriat, încât aproape făcuse pe el, dar îl condusese zece cvartale și îi dăduse cheile cu mândrie lui Jimmy „Față de Porc” Riley, care i-a dat cinci dolari și apoi și-a dus fata la o plimbare și a lovit mașina pe Pacific Coast Highway. Așa a devenit Ricky un membru a găștii Față de Porc.
Dar acest camion nu era doar un vehicul.
În timp ce privea, mașinăria puternică din spatele cabinei șoferului cobora pe pământ o placă masivă de oțel de jumătate de metru pătrat. Urmă o pauză, apoi auzi o bubuitură. În jurul camionului se ridică un nor de praf, în timp ce placa începu să lovească pământul ritmic. Simți cum îi tremură pământul sub picioare.
Acesta era un vibrator seismic, un utilaj care trimitea unde de șoc prin scoarța pământului. Priest nu avusese parte de prea multă educație, dar devenise expert în furtul de mașini. Se considera cea mai deșteaptă persoană pe care o cunoștea și înțelegea cum funcționează vibratorul. Era asemnănător cu radarul și sonarul. Undele de șoc se propagau în straturile din pământ – roci sau lichide – și reveneau la suprafață, unde erau captate de dispozitive de electroacustice, numite geofoane.
Priest lucra în echipa geofoanelor Ei amplasaseră peste o mie de aparate acustice la distanțe egale pe o suprafață de 1,6 kilometri pătrați. De fiecare dată când un vibrator era activat, undele erau captate de aparate și înregistrate de un supervizor care lucra într-o rulotă numită și cușcă. Toate acestedate urmau să fie introduse ulterior într-un supercomputer din Huston pentru a realiza o hartă tridimensională a ceea ce se afla în straturile superficiale ale scoarței pământului. Aceasta urma să fie vândută unei companii petroliere.
Vibrațiile se intensificară cu un zgomot asemănător motoarelor mari ale unui pachebot care lua viteză, apoi sunetul se opri brusc. Priest alergă de-a lungul sendero-ului spre camion, ferindu-și ochii de praful care se ridica. Deschise ușa și se sui în cabină. La volan stătea un bărbat îndesat, brunet, în jur de treizeci de ani.
– Hei, Mario, spuse Priest în timp ce se așeză pe locul de lângă șofer.
– Hei, Ricky.
Richard Granger era numele de pe permisul de conducere (categoria B) al lui Priest. Permisul era falsificat, dar numele era real.
Ținea în mână un cartuș de Marlboro, marca de țigări pe care le fuma Mario, și îl aruncă pe bord.
– Uite, ți-am adus ceva.
– Hei, omule, nu trebuie să îmi cumperi țigări.
– Mereu ți le fur.
Luă pachetul început de pe bord, scoase o țigar și o puse între buze. Mario zâmbi.
– De ce nu-ți cumperi țigările tale?
– La naiba, nu, eu nu-mi permit să fumez.
– Ești nebun, omule, zise Mario zâmbind.
Priest își aprinse țigara. Întotdeauna ajungea să se înțeleagă cu oamenii, să îi facă să îl placă. Pe străzile unde crescuse, oamenii te băteau dacă nu te plăceau, iar el fusese un copil pricăjit. Așa că simțea intuitiv ce voiau ceilalți de la el – respect, afecțiune, umor, orice – și învățase să ofere repede. Pe câmpul petrolifer, angajații legau ușor prietenii, iar liantul era umorul, uneori batjocoritor, alteori isteț, adesea obscen.
Deși se afla aici de doar două săptămâni, Priest câștigase încrederea colegilor săi. Dar încă nu știa cum putea să fure vibratorul seismic.
Și trebuia să o facă în următoarele câteva ore, pentru că a doua zi camionul era programat să fie dus la un nou sit, la o mie de kilometri distanță, aproape de Clovis, New Mexico.
Avea un plan vag să prindă o cursă cu Mario. Călătoria urma să dureze două sau trei zile, la o viteză maximă pe autostradă de 64 de kilometri pe oră cu care camionul de 20 de tone putea rula. La un moment dat avea să îl îmbete pe Mario, sau așa ceva, și apoi să plece cu utilajul. Spera să îi vină în minte un plan mai bun, dar până acum nu avusese inspirație.
– Mașina mea e pe ducă, spuse el. Vrei să mă duci mâine până în San Antonio?
– Nu vii până în Clovis? întrebă Mario surprins.
– Nu, răspunse el fluturând o mână spre peisajul fad al deșertului. Privește în jur. Texasul este atât de frumos, omule, că nu aș vrea să plec niciodată.
Mario ridică din umeri. Nu era nimic ciudat pentru un angajat ocazional în acest domeniu.
Cartea Copiii Edenului poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,6 rating based on 16.785 ratings (all editions)
ISBN-10:
ISBN-13: 9786060063049
Goodreads: 53585376
Author(s):Publisher: RAO
Published: //2017
Când controversatul prezentator John Truth transmite la radio declaratia unui terorist care ameninta cu provocarea unui cutremur de pamânt, nimeni nu îl ia în serios.
Tânara agenta FBI Judy Maddox primeste sarcina de a urmari un grup care se numeste Copiii Edenului.
Implicata într-o investigatie de care poate depinde viata a milioane de oameni, Judy trebuie sa afle care este urmatoarea tinta a teroristului, cu ajutorul lui Michael, un haotic si atragator seismolog.
Cei doi sunt în pericol în timp ce Judy si Michael se lupta pentru a salva San Francisco de la distrugere.
Fragmentul zilei – 19 ianuarie 2020: Copiii Edenului – Ken Follett