Naveta ne lăsă direct în hangarul spitalului, folosind un dispozitiv asemănător cu o bandă de cartușe ca să descarce zecile de tărgi-capsulă cu o grabă deloc ceremonioasă. Am auzit cum se stinge încet vaietul ascuțit al motoarelor navei în timp ce tărgile coborau zăngănind peste aripă pe platformă și, când capsula fu spartă, am simțit cum aerul proaspăt și rece îmi arde plămânii. Imediat un strat de cristale de gheață îmi acoperi totul, inclusiv fața.
– Hei, tu! se auzi o voce de femeie, asprită de stres. Te doare ceva?
Am clipit de câteva ori să scap de gheața din ochi și mi-am privit uniforma năclăită de sânge.
– Ia ghici, am mormăit eu.
– Asistent! O doză de endorfină și un antiviral GP!
Femeia se aplecă iar asupra mea și-mi atinse capul cu degetele, în timp ce hiposprayul rece mă împunse în gât. Durerea mă lăsă brusc.
– Vii de pe frontul de la Evenfall?
– Nu, am îngânat eu. Din Northern Rim, după asaltul de-acolo. De ce? Ce s-a întâmplat la Evenfall?
– Un cretin din comandament tocmai a cerut o lovitură nucleară tactică, răspunse doctorița cu o furie abia reținută, pipăindu-mă peste tot ca să vadă cât de rău stăteam. Mda, fără traume cauzate de radiații. Substanțe chimice?
Am înclinat ușor capul spre rever.
– Exponometrul… trebuie să… fi… înregistrat… ceva…
– A dispărut, constată doctorița, răstit. Cu cea mai mare parte din umăr.
– Aoleu! M-am aranjat! Nu se poate o scanare celulară?
– Aici nu. Scanerele la nivel celular sunt fixate pe pereții saloanelor. Poate când se face loc și pentru voi, o să folosim unul. Unde-i codul de bare? mă întrebă ea, terminând de pipăit.
– În tâmpla din stânga.
Cineva îmi șterse sângele de pe porțiunea indicată și, în clipa următoare, am simțit, vag, cum laserul îmi trece peste față. Apoi mașinăria scoase un ciripit, semn că-și făcuse treaba, și mă lăsă în pace. Examenul medical se încheiase.
O vreme am zăcut acolo, mulțumit că doza de endorfină mă scăpa de durere și totodată mă amorțea, cu râvna unui majordom care îți ia, îndatoritor, pălăria și pardesiul. O mică parte din mine se întreba dacă mai putea fi salvat corpul în care mă aflam sau dacă urma să fiu reîntrupat. Știam că trupele Wedge conduse de Carrera aveau și acu în dotare câteva mici bănci de clone pentru așa-zisul personal indispensabil și, ca unul dintre cei cinci foști agenți speciali care lupau pentru Carrera, sigur făceam parte din elită. Din nefericire, a fi indispensabil este o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte, primești tratament medical pe măsură, inclusiv înlocuirea totală a corpului. Pe de alta, singurul scop al tratamentului respectiv este să te arunce din nou în luptă, cât mai curând posibil. Unui soldat prost, la nivel de plancton, al cărui corp nu mai poate fi recuperat, i se extrage memoria corticală din locșorul comod aflat în capătul de sus al coloanei spinale și se introduce într-un tub, unde va rămâne probabil până la sfârșitul războiului. Departe de a fi o ieșire triumfală și în ciuda reputației de care se bucurau trupele Wedge, de a le purta de grijă propriilor luptători, reîntruparea nu era sută la sută garantată, dar, uneori, în haosul de nedescris al ultimelor luni, acel pas spre uitare, într-un depozit ferit de ochii lumii, părea mult mai de dorit.
– Domnule colonel! Hei, domnule colonel!
Nu eram sigura dacă pregătirea mea de agent special mă ținea treaz sau dacă redevenisem conștient datorită vocii de lângă mine. Am întors capul, amețit, spre cel care vorbea.
Părea să fim tot în hangar. Pe targa alăturată zăcea un tânăr musculos, cu o claie de păr negru, sârmos, și cu trăsături ce trădau un amestec de șiretenie și inteligență pe care nici măcar privirea confuză, rezultat al dozei de endorfină, nu-l putea ascunde. Purta o uniformă Wedge, ca și mine, care nu era chiar pe măsura lui, cu găuri care nu păreau să corespundă celor din el. Tâmpla stângă, unde ar fi trebuit să fie codul de bare, îi era acoperită convenabil, de o arsură cauzată de un blaster.
– Cu mine vorbești?
– Da, domnule colonel.
Tânărul se propti într-un cot. Doza care i se administrase trebuie să fi fost mai mică decât în cazul meu.
– Se pare că l-am făcut pe Kemp să-și ia tălpășița…
– Interesant punct de vedere, am răspuns, revăzând în minte cum plutonul 391 cădea secerat în jurul meu. Unde crezi că se retrage? Ținând cont că asta e planeta lui.
– Păi, credeam că…
– Să nu crezi, soldat. N-ai citit condițiile de înrolare? Mai bine ține-ți gura și fă economie la vorbe. Curând va trebui să le dai drumul.
– Am înțeles, domnule colonel.
Gâfâia puțin și, după capetele care se întorseseră de pe tărgile din apropiere, mi-am dat seama că nu era singurul surprins să audă cum vorbește un ofițer care luptase pentru Carrera. Sanction IV, cum se întâmpla în mai toate războaiele, provocase resentimente profunde.
– Și încă ceva.
– Ascult, domnule colonel.
– Uniforma mea e de locotenent. În trupele Wedge nu există gradul de colonel. Încearcă să nu uiți asta.
Cartea Portalul îngerilor poate fi achiziționată de la: