Între 1868 și 1918, viața lui Miklós Horthy se derulează în cadrul Monarhiei Habsburgilor, a cărei structură a fost profund schimbată de Compromisul din 1867 încheiat între cele două părți: Austria și Ungaria. Horthy a văzut lumina zilei într‐o țară condusă de un sistem constituțional complex, deoarece statele care o compun au o bază fundamental diferită. Austria este un stat dinastic alcătuit dintr‐un amestec de țări și de teritorii încorporate de la sosirea Habsburgilor în spațiul danubian la sfârșitul secolului al XIII‐lea. Toate aceste entități și‐au păstrat parlamentele (diete). Împăratul este suveranul de drept divin. Ungaria, dimpotrivă, este, de la constituirea în regat, la începutul secolului al XI‐lea, concepută ca un stat centralizat, chiar dacă și ea adăpostește pe teritoriul ei o populație multietnică. Monarhia ungară este electivă, și acest sistem a prevalat până în 1527, data alegerii lui Ferdinand II de Habsburg, care urcă pe tron în urma înfrângerii suferite de unguri la Mohács în fața turcilor otomani. Habsburgii devin astfel suverani ereditari ai regatului Ungariei, dar îi respectă legile și validează structura centralizată a țării. În secolul al XIX‐lea, aceasta evoluează deci ușor spre statul‐națiune, dar centralismul și dominația maghiarilor sunt treptat contestate de celelalte naționalități, care cunosc, și ele, în paralel, o renaștere națională.
Revoluția de la 1848 a fost primul avatar al acestei lupte a națiunilor împotriva puterii centrale și în timpul ei a avut loc o secesiune în Ungaria. Pentru preluarea controlului de către Austria – Franz Joseph devine împărat la 2 decembrie 1848 –, a fost nevoie de un adevărat război, din care Austria a ieșit învingătoare doar cu ajutorul trupelor țarului Nicolae I. Anii care au urmat conflictului sunt calificați ca regim neoabsolutist și disprețuiesc dreptul statelor și, în primul rând, pe cel al Ungariei. Abia la începutul anilor 1860 s‐a constatat impasul la care a condus acest sistem de guvernământ. Pe deasupra, Austria trece prin dificultăți economice și își vede poziția internațională fragilizată de mai multe conflicte: eșecul din războaiele italiene duce la unirea statelor din peninsulă și la pierderea Lombardiei, una dintre cele mai bogate provincii ale imperiului; rivalitatea în creștere din 1848 cu Prusia pentru dominația asupra spațiului german aflat tradițional sub protecția Habsburgilor duce la Războiul Austro–Prusac din 1866, pierdut de Austria, care este nevoită până la urmă să renunțe la Veneția și la pretențiile asupra statelor germane, care sfârșesc, așa cum se știe, prin a se uni în 1870. Parlamentarismul, care a fost reintrodus treptat în imperiu prin Diploma din octombrie 1860 și Patenta din februarie 1861, lasă să se vadă articularea factorilor contestării ordinii stabilite: reconcilierea se face, pe de o parte, între suveran și diete și, pe de altă parte, între el și Ungaria.
În Ungaria, pacificarea răspunde unui interes bine înțeles de cele două părți: Austria are nevoie de bogățiile din Ungaria și de teritoriu, ca garant al securității sale, ea nu poate să‐și permită să aibă la frontiera sa o țară potențial rebelă. Cât despre maghiari, aceștia și‐au pansat rănile din 1848 și au înțeles că separatismul era condamnatla eșec; revenirea la viața parlamentară la Pesta a permis adunarea unui grup de oameni favorabili negocierii. Partidul care se formează în jurul șefului lor, Ferenc Deák (1803–1876), obține consens în adunările locale – dietele regionale – și pregătește Compromisul încheiat cu Austria în 1867. Împăratul îl numește pe contele Gyula Andrássy (1823–1890) prim‐ministru. El elaborează Compromisul împreună cu Deák și este principalul artizan al realizării efective a acestuia. Franz Joseph restabilește Constituția ungară, iar Compromisul este adoptat de Dieta Ungariei. La 8 iunie 1867, împăratul și soția sa sunt încoronați în cadrul unei ceremonii solemne rege și regină ai Ungariei. În același timp, sunt adoptate legile constituționale pentru cele două părți ale imperiului și sunt sancționate de împărat în decembrie 1867. Noul edificiu construit prin acest acord se bazează pe suveran, împărat al Austriei și rege al Ungariei, pe ministere comune: război, afaceri externe și finanțe, și pe două guverne răspunzătoare în fața parlamentelor lor respective. În Austria, statele ereditare își păstrează dietele, dar în plus trimit reprezentanți în Reichsrat. O dată la zece ani, termenii Compromisului trebuie negociați de delegațiile votate de Parlamentul austriac și de Parlamentul ungar. Dezbaterile lor se referă în mod esențial la reglementarea cotei‐părți ce trebuie achitată de fiecare dintre cele două entități (Cisleithania‐Austria și Transleithania‐Ungaria) la bugetul comun. Problemele militare fac, de asemenea, obiectul unor negocieri acerbe.
O parte a Ungariei este nemulțumită de această soluție și continuă să se gândească, dacă nu la secesiune, cel puțin la obținerea unei autonomii și mai extinse, ceea ce nu este negociabil, după părerea lui Franz Joseph. Se regăsește deci opoziția între „lobonți“ și „curuți“, care polarizează viața politică ungară: partidul lui Deák trebuie să facă față constituirii Partidului Liberal condus de Kálmán Tisza (1830–1902), care se pretinde moștenitorul liberalilor de la 1848, și a Partidului Independenței, cu un program conform numelui. Șef al orientării de centru stânga în Dietă din 1865 până în 1875, el operează fuziunea partidului său cu cel al lui Deák. Tatăl lui Horthy, István, născut în 1830, prea tânăr pentru a participa la revoluție, se alătură taberei lui Tisza, el nu este un adevărat „lobonț“, dar nici „curuț“ declarat. Datorită loialității față de Tisza, István Horthy obține postul de secretar al diecezei calviniste de la Heves‐Nagykunság, care‐i deschide porțile Camerei Superioare. Comparabilă cu Camera Lorzilor, Camera Superioară îi reunește pe aristocrați, demnitarii religioși și anumiți înalți funcționari, protestanții nearistocrați fiind într‐o infimă minoritate. Or, cei din familia Horthy nu au titluri și nu posedă un mare domeniu. Prin urmare, este vorba despre o favoare pe care tatăl lui Horthy o datorează alianței politice și care nu este destinată să devină ereditară, fiindcă este legată de funcția sa.
Cei dezamăgiți de Compromis sunt de asemenea numeroși în rândul reprezentanților naționalităților, care grație parlamentarismului și libertăților constituționale pot de acum înainte să se facă mai bine auziți. De fapt, dualismul nu a schimbat nimic în structura internă a celor două entități: Ungaria rămâne un stat centralizat. În pofida legii referitoare la egalitatea naționalităților propusă de baronul József Eötvös și votată în 1868, acestea din urmă nu obțin decât spații de exprimare foarte restrânse. În virtutea autonomiei garantate de Compromis, ungurii sunt stăpâni acasă la ei și pot de acum înainte să‐și pună în practică proiectul național avortat în 1848. Ei încearcă să‐și impună limba și cultura germanilor, sârbilor, slovacilor, românilor și rutenilor care populează regatul.
Cartea Amiralul Horthy, regentul Ungariei poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,0 rating based on 22 ratings (all editions)
ISBN-10: 9735065665
ISBN-13: 9789735065669
Goodreads: 52300020
Author(s):Publisher:
Published: //
Aide de camp de l'empereur François-Joseph à qui il vouait une admiration sans bornes, Miklós Horthy devient commandant en chef de la flotte austro-hongroise pendant la Première Guerre mondiale. En mars 1920, il est nommé régent de Hongrie par l'Assemblée nationale, responsabilité qu'il assume jusqu'en 1944. Dès lors, sa vie se confond avec celle de son pays. En calviniste convaincu, ni idéologue ni chef charismatique, Horthy porte des valeurs chrétiennes traditionnelles. Le système mis en place, loin d'être la dictature fasciste retenue par l'historiographie communiste après 1945, est en réalité un régime autoritaire et réactionnaire qui ira jusqu'à déclarer la guerre à l'URSS en 1941.
En 1944, sous la pression d'Hitler, Horthy ne peut s'opposer à l'occupation de la Hongrie par les troupes allemandes. Sommé d'appliquer une législation antijuive, il refuse les déportations instaurées par son " allié ", ce qui le sauvera du tribunal de Nuremberg. Réfugié au Portugal en 1949, l'amiral y meurt huit ans plus tard.
A travers cette première biographie en français, l'auteur restitue avec maîtrise toute la complexité et l'ambiguïté d'un personnage qui suscite, encore aujourd'hui, des passions exacerbées, et dont le drame aura été de s'allier avec l'Italie et l'Allemagne par volonté expansionniste.
Fragmentul zilei – 19 noiembrie 2019: Amiralul Horthy, regentul Ungariei – Catherine Horel