„Îi era frică să se uite înapoi…”
Jenia Belkevici – 6 ani
În prezent e muncitoare.
Iunie, ’41…
Îmi aduc aminte. Eram micuță, dar îmi aduc aminte totul…
Ultimul lucru pe care mi-l mai amintesc din viața de dinainte este o poveste, pecare mi-o citeamama înainte de culcare. Povestea mea preferată, despre peștișorul de aur. Mereu îi ceream și eu câte ceva peștișoruluide aur: „Peștișorule de aur… Micule peștișor de aur…”. Și surioara mea îi cerea, de altfel: „Din porunca știucii, din voința mea…” Voiam să mergem vara la bunica, și tata să meargă cu noi. El era așa de vesel.
Dimineață m-am trezit îngrozită: se auzeau niște sunete necunoscute…
Mama și tata credeau că dormim, dar eu stăteam în pat alături de surioara mea și mă prefăceam că dorm. Și am văzut: tata a sărutat-o multă vreme pe mama, i-a sărutat fața, mâinile, și m-am minunat: niciodată n-o mai sărutase așa. Au ieșit din casă ținându-se de mână, eu am sărit la fereastră: mama se agățase de gâtul tatei și nu-i dădea drumul. El s-a desprins din strânsoare și a luat-o la fugă, ea l-a ajuns și iar s-a agățat de el, și striga ceva. Atunci am început și eu să strig: „Tată, tată!”
S-au trezit și sora mea și frățiorul Vasia; surioara a văzut că plângeam și a început și ea să strige: „Tată!” Tata ne-a văzut și – îmi aduc aminte ca acum – și-a pus mâinile în cap și a plecat, ba chiar a luat-o la fugă. Îi era frică să se uite înapoi.
Soarele îmi lumina fața. Era așa de cald… Nici acum nu pot să cred că tatăl meu a plecat în dimineața aceea la război. Eram micuță, dar parcă-mi dădeam seama că-l văd pentru ultima oară, că n-aveam să-l mai întâlnesc vreodată. Eram mică… mică de tot…
Și așa mi s-a întipărit mie în minte că război e atuncicând nu e tata…
Apoi mai țin minte ceva: cerul negru și un avion tot negru. Lângă drum e întinsă mama noastră, cu brațele desfăcute. O rugăm să se ridice, dar în zadar. Soldații au acoperit-o cu un impermeabil și au îngropat-o în țărână, chiar acolo. Noi strigam și îi rugam: „N-o băgati pe mama în groapă! O să se trezească și o să plecăm mai departe”. Prin țărână se târau tot felul de gândaci mari… Nu-mi puteam imagina cum avea să trăiască mama în pământ alături de ei. Cum o s-o găsim mai târziu, când ne-om întâlni? Cine-o va scrie tatei? Unul dintre soldați m-a întrebat: „Fetițo, cum te cheamă?” Dar eu uitasem… „Fetițo, care e numele tău de familie? Cum o cheamă pe mama ta?” Nu mai țineam minte… Am stat lângă movilița mamei până s-a făcut noapte, când ne-au luat și ne-au pus într-o căruță plină de copii. O conducea un bătrân ne aduna pe toți de pe drum. Am ajuns într-un sat, și ne-au luat pe la case oameni străini.
Multă vreme n-am vorbit. Nu făceam decât să mă uit în jur.
Apoi, țin minte, e vară, o vară plină de soare. O femeie străină mă mângâie pe cap. Încep să plâng și si să vorbesc… Să povestesc despre mama și tata. Cum tata a fugit de noi și nici nu s-a uitat în urmă… Cum zăcea mama întinsă… Cum se târau gândacii prin țărână.
Femeia mă mângâie pe cap. Și în clipele acestea înțeleg: seamănă cu mama mea…
„Prima și ultima mea țigară”
Ghena Iușkevici – 12 ani
În prezent e ziarist.
Soare… Și o liniște stranie. O tăcere de neînțeles… Dimineața primei zile de război…
Vecina noastră, soție de militar, a ieșit cu ochii în lacrimi. I-a șoptit ceva mamei, dar i-a făcut semn să tacă. Toți se temeau să rostească cu voce tare ce se întâmplase, chiar dacă deja știau, numai pe unii apucaseră deja să-i anunțe. Dar se temeau să nu fie numiți instigatori. Panicarzi. Și asta era chiar mai rău decât războiul. Se temeau… Așa mi se pare acum… Și, desigur, nimeni nu credea. Cum așa?! Armata noastră e la graniță, conducătorii noștri sunt la Kremlin! Țara, apărată cum se cuvine, e inaccesibilă străinilor! Așa credeam peatunci… Eram pionier.
Au dar drumul la radio. Așteptau cuvântarea lui Stalin. Era nevoie de vocea lui. Dar Stalin tăcea. Apoi a vorbit Molotov… Toți ascultau. Și Molotov a spus: „E război”. Oricum, nimeni nu l-a crezut. Unde e Stalin?
Asupra orașului au venit avioane… Zeci de avioane necunoscute. Cu cruci pe ele. Au acoperit cerul, soarele. Mai mare groaza!! Au început să cadă bombele… Se auzeau mereu explozii. Răpăiau. Totul se întâmpla ca în vis… Nu în realitate… Deja nu mai eram mic, țin minte ce simțeam. O groază care-mi cuprindea tot corpul. Toate cuvintele, gândurile. Ieșeam fugadin case, alergam care încotro pe străzi… Mi se părea că orașul nu mai există, că sunt numai ruine. Fum. Foc. Cineva a spus: trebuie să fugim la cimitir, doar n-o să bombardeze cimitirul! de ce să-i bombardeze pe morți? În cartierul nostru, era un cimitir evreiesc mare, cu copaci bătrâni. Și toți au dat buzna, s-au adunat acolo mii de oameni. Unii îmbrățișau pietrele funerare, se ascundeau în spatele mormintelor.
Acolo am stat cu mama până s-a făcut noapte. În jur nimeni nu rostea cuvântul „război”, auzeam un alt cuvânt – „provocare”. Îl repeta totată lumea. Se vorbea dă din clipă în clipă trupele noastre trebuiau să treacă la ofensivă. Stalin dăduse ordinul. Și oamenii credeau.
Dar toată noaptea au urlat sirenele uzinelor de la periferiile Minskului…
Primii morți…
Primul… Am văzut primul cal omorât… apoi o femeie omorâtă… M-a uimit. Îmi imaginam că în război sunt omorâți numai bărbații.
M-am trezit a doua zi dimineață… Mi-a venit să sar din pat, dar imediat mi-am adus aminte – e răboi; și am închis ochii. Nu puteam să cred.
Afară deja nu se mai trăgea… Era liniște. Câteva zile a fost liniște. Și deodată a început vânzoleala… Trece, de exemplu, un om alb, alb din cap până în picioare, plin de făină, și duce în cârc un sac alb. Altul fuge… Îi cad din buzunare cutii de conserve, în mâini are tot cutii de conserve. Bomboane… Pachete de tutun… Unul ține o căciulă plină cu zahăr. O oală cu zahăr… De nedescris! Unul cară un sul de material, altul merge înfășurat cu totul în stambă albastră, roșie… E de râs, dar nimeni nu râde. Au fost bombardate depozitele de marfă, un magazin mare de lângă noi… Lumea a dat fuga să vadă ce a mai rămas din ele. La uzina de zahăr, câțiva s-au înecat în cazanele cu sirop de melasă. Groaznic! Tot orașul spărgea semințe. Găsiseră pe undeva un depozit cu semințe. Sub privirile melea năvălit în magazin o femeie… N-avea nimic: nici sac, nici plasă, așa că și-a dat jos furoul, ciorapii împletiți. Și le-a umplut cu crupe de hrișcă. Le-a târăt… Și toate astea, nu știu de ce, în tăcere. În momentele acelea oamenii nu vorbeau…
Când am chemat-o pe mama, în magazin rămăsese numai muștar – borcane galbene cu muștar. „Să nu iei nimic!” m-a rugat mama. Mai târziu a recunoscut că-i fusese rușine, pentru că toată viața mă învățase astfel. Chiar și când făceam foamea și ne aduceam aminte de zilele acelea, tot nu ne părea rău de nimic. Așa era mama mea!
Prin oraș… Pe străzile noastre se plimbau liniștiți soldați germani. Filmau totul și râdeau. Înainte de război, aveam la școală un joc preferat, desenam nemți. Îi desenam cu dinții mari. Cu colți. Și uite-i, acum merg pe aici… tineri, frumoși… cu grenade arătoase, băgate în turetcile întoarse ale cizmelor solide. Cântă la muzicuță, ba chiar fac glume cu fetele noastre frumoase…
Un neamț în vârstă trăgea după el o ladă grea. M-a chemat și mi-a făcut semn: Ajută-mă! Lada avea două mânere, am apucat-o de ele. Când am dus-o unde trebuia, neamnțul m-a bătut pe umăr si a scos din buzunar un pachet de țigări. „Uite”, cică, „plata ta”.
Am ajuns acasă. N-am mai avut răbdare, mam așezat pe un scaun în bucătărie și am aprins o tigară. Nici n-am auzit bubuitul ușii. Intră mama:
– Fumezi?
– Mmmm…
– Ale cui sunt țigările?
– Ale unui neamț.
– Fumezi, și încă țigări de-ale dușmanului! asta e trădare de patrie.
A fost prima și ultima mea țigară.
O dată, seara, mama s-a așezat lângă mine:
– Nu pot răbda să fiu aici. Mă-nțelegi?
Voia să lupte. Din primele zile. Ne-am hotărăt să-i căutăm pe ilegaliști, nu ne îndoiam că există. Nu ne îndoiserăm nici o clipă.
– Te iubesc cel mai mult pe lume, a spus mama. Dar tu mă-nțelegi? Mă ierți dacă o să se-ntâmple ceva cu noi?
M-am îndrăgostit de mama, de-atunci am ascultat-o fără cârtire. Și asta mi-a rămas mai apoi pentru toată viața.
Cartea Ultimii martori poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,5 rating based on 8.779 ratings (all editions)
ISBN-10: 6063335811
ISBN-13: 9786063335815
Goodreads: 49459149
Author(s):Publisher:
Published: //
Dintre toate scrierile Svetlanei Aleksievici, Ultimii martori este cea mai sfasietoare. Caci ce poate fi mai cumplit decat copilaria in timp de razboi, mai tragic decat inocenta supusa violentei si anihilarii? Personajele acestei carti, baieti si fete, aveau, in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial – conflictul poate cel mai inuman din istorie –, intre trei si doisprezece ani, dar ranile capatate atunci le sangereaza pana in ziua de azi. Si totusi, in pofida suferintelor descrise, textul dobandeste o extraordinara forta evocatoare pentru ca reuseste sa reconstituie poezia inerenta varstei copilariei. Tulburator prin incarcatura sa de adevar si ravasitor sufleteste, Ultimii martori ne schimba perspectiva asupra istoriei, a razboiului, a copilariei si a vietii. Am cautat genul literar cel mai potrivit cu viziunea mea asupra lumii, care sa reflecte modul in care urechea mea aude, iar ochii mei vad viata. […] Am incercat mai multe si in final am ales unul in care vocile omenesti vorbesc ele insele. […] Eu nu inregistrez insa pur si simplu istoria seaca a evenimentelor si a faptelor, ci scriu o istorie a sentimentelor umane. - Svetlana Aleksievici, premiul Nobel pentru literatura
Fragmentul zilei – 2 aprilie 2020: Ultimii martori – Svetlana Aleksievici