Nordul înghețat
Freya se trezi devreme și rămase un timp în întuneric, simțindu-și orașul cum trepida și se legăna sub ea în timp ce motoarele lui puternice îl propulsau de-a curmezișul întinderii de gheață.
Somnoroasă, își aștepta încă slujnicele să-i vină în ajutor pentru a coborî din pat. Trecuseră câteva clipe până-și aminti că toate muriseră.
Dădu pilota la o parte, aprinse lămpile cu argon și se strecură până la baie printre mormanele prăfuite de haine aruncate de-a valma. De câteva săptămâni bune se încuraja să se îmbăieze, dar si în această dimineață trebui să se dea bătută din nou în fața butoanelor complicate din cabina de duș: nu reuși să facă să curgă apa caldă. În cele din urmă, ca de obicei, umplu doar chiuveta și se spălă pe față și pe gât. Mai rămăsese o fărâmă de săpun, se frecă cu ea pe păr și-și afundă capul sub apă. Slujnicele pentru baie ar fi folosit șampoane, loțiuni, unguente, balsamuri pentru păr, tot felul de parfumuri și de arome; însă erau moarte, iar polițele suprapuse din baie, pline cu sticluțe, o intimidau pe Freya. Confruntată cu atâtea opțiuni, alese să nu mai folosească nimic.
Cel puțin reușise să-și dea seama cum să se îmbrace singură. Ridică de pe podea una dintre rochiile boțite, o puse pe pat și se vârî în ea începând de la poale, zbătându-se până când răzbi cu brațele si capul prin deschizăturile potrivite. Își puse mai ușor, peste rochie, vesta lungă, tivită cu blană, dar nasturii îi dădură mult de furcă. Slujnicele știau totdeauna să-i încheie nasturii repede și cu ușurință, râzând și sporovăind despre ziua care tocmai începea, nebăgând niciodată un singur nasture în butoniera greșită; dar muriseră toate.
Freya înjură și bâjbâi cu stângăcie un sfert de oră, apoi examină rezultatul în oglinda plină de pânze de păianjeni. „Nu-i rău”, se gândi ea, ținând seama de situația în care se afla. Poate că ar fi arătat mai bine cu niște bijuterii. Dar când trecu în camera în care-și ținea podoabele, constată că cele mai multe dintre piesele de valoare îi fuseseră furate. Obiectele dispăreau întruna în zilele acestea. Freya nu-și putea închipui unde ajungeau. Oricum, nu i-ar mai fi trebuit realmente o diademă peste părul lipicios spălat cu săpun, nici un colier de aur și chihlimbar la gâtul soios. Mama nu i-ar fi dat voie, desigur, să apară fără bijuterii, însă și ea murise.
Pe coridoarele pustii și tăcute din palat, praful se așezase ca un strat gros de zăpadă. Sună după un lacheu și rămase în picioare, privind pe fereastră așteptându-l să vină. Afară, amurgul arctic lucea stins pe acoperișurile înghețate ale orașului ei. Pardoseala vibra din cauza izbiturilor camelor și ale pistoanelor, jos, în sectorul motoarelor, dar senzația de mișcare abia era perceptibilă, deoarece dedesubt se afla Banchiza, la nord de nor, și nu existau puncte de reper care să marcheze trecerea, ci doar o câmpie albă, strălucind ușor sub oglinda cerului.
Valetul sosi, netezindu-și peruca pudrată.
– Bună dimineața, Smew, rosti Freya.
– Bună dimineața, Luminăția Voastră.
O clipă fu cuprinsă de nevoia imperioasă de a-l trimite pe Smew în apartamentul ei și de a-i ordona să se ocupe de tot praful acela, de hainele împrăștiate, de bijuteriile pierdute; să-i ceară să-i arate cum funcționează dușul. Însă era bărbat, și ar fi fost o abatere de neconceput de la tradiție ca un bărbat să între în apartamentul privat al margrafei. În loc de asta, i se adresă ca în fiecare dimineață:
– Mă poți escorta la sala pentru micul dejun, Smew.
În timp ce cobora alături de lacheu în lift spre etajul de dedesubt, își imagină orașul ei gonind peste calota de gheață asemeni unui gândăcel negru care se târăște peste o uriașa farfurie albă. Întrebarea era: încotro se îndrepta? Asta ar fi vrut să știe Smew; se vedea pe chipul lui, după felul în care o iscodea cu o privire curioasă. Și Comitetul Director ar fi vrut s-o știe. Una era să tot fugă încoace și-ncolo de raptorii flămânzi, dar sosise timpul ca Freya să decidă care era viitorul orașului ei. De mii de ani poporul Anchorage așteptase ca astfel de decizii să fie luate de Casa Rasmunssen. La urma urmelor, femeile din neamul Rasmunssen aveau ceva aparte. Oare nu conduceau ele Anchorage încă din vremea Războiului de Șaizeci de Minute? Oare nu lor le glăsuiau în vise Zeii Gheții, spunându-le unde să ducă orașul pentru a găsi parteneri buni de afaceri și pentru a evita capcanele de gheață și prădătorii?
Dar Freya era ultima din stirpea ei, iar Zeii Gheții nu-i vorbeau. Acum nu-i mai vorbea aproape nimeni, iar când o făcea cineva, doar o întreba, în modul cel mai politicos, când va hotărî ce rută să urmeze. De ce mă întrebați pe mine? ar fi vrut să le strige. Sunt o simplă fetiță! N-am vrut eu să fiu margrafă! Dar nu mai rămăsese nimeni altcineva pe care ei să poată întreba.
Cel puțin în dimineața asta Freya avea un răspuns pentru ei. Însă nu era sigură că le va plăcea.
Își servi micul dejun singură, așezată într-un scaun negru cu spătar înalt, la o masă lungă, neagră. Clinchetul cuțitului lovit de farfurie și cel al linguriței din ceașcă răsunau insuportabil de strident în tăcerea încăperii. De pe reții întunecați, portretele strămoșilor divini o priveau lung, părând ușor nerăbdători, de parcă și ei ar fi așteptat-o să stabilească o destinație.
– Nicio grijă, li se adresă tânăra. M-am hotărât.
Când își termină micul dejun, intră șambelanul ei.
– Bună dimineața, Smew.
– Bună dimineața, Lumină a Câmpiilor de Gheață. Comitetul Director așteaptă să binevoiți, Luminăția Voastră.
Freya încuviință din cap, apoi șambelanul deschise ușile sălii pentru a le permite membrilor comitetului să intre. Odinioară erau douăzeci și trei; acum rămăseseră doar domnul Scabious și domnișoara Pye.
Windolene Pye era o femeie înaltă, ștearsă, de vârstă mijlocie, cu părul spălăcit strâns într-un coc turtit ce o făcea să pară ca și cum ar fi ținut mereu în echilibru pe cap un cozonac. Fusese secretara răposatului Navigator-șef și părea să-i cunoască destul de bine diagramele și hărțile de pilotaj, dar era foarte intimidată în prezența margrafei și făcea mici reverențe de fiecare dată când Freya doar inspira.
Colegul ei, Søren Scabious, era cu totul altfel. Strămoșii lui fuseseră aproape de la început comandanții motoarelor, de când orașul devenise mobil, iar el rămăsese cel mai apropiat de ceea ce Freya putea considera ca un egal. Dacă lucrurile ar fi fost normale, vara următoare ea s-ar fi măritat cu fiul lui, Axel; o margrafă își lua adesea ca soț un bărbat din districtul motoarelor, pentru a fi pe placul tehnico-inginerești ale orașului. Însă lucrurile nu erau normale și Axel murise. În secret, Freya chiar se bucura că nu-l va mai avea drept socru pe Scabious, un bătrân încruntat, tăcut și trist. Ținuta lui neagră de doliu se contopea cu întunericul sălii pentru mic dejun asemenea unui costum de camuflaj lăsându-i doar capul palid ca o mască mortuară să plutească lipsit de trup în umbră.
Cartea Aurul prădătorului poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,9 rating based on 25.919 ratings (all editions)
ISBN-10: 6069000412
ISBN-13: 9786069000410
Goodreads: 56459581
Author(s):Publisher: Paladin
Published: //2020
Aurul pradatorului. Cartea a doua din Cronicile oraselor flamande
Felicitari, locuitori ai orasului Anchorage!
Marele Arkangel a ales orasul vostru drept prada!
Biciul Nordului se afla la o zi distanta si se apropie rapid.
Opriti motoarele si scutiti-ne de a va haitui!
Veti fi bine tratati.
Vanatoarea pentru suprematie se transforma intr-o lupta acerba pentru supravietuire, chiar si in cazul celor mai mari orase flamande. Iar cand pretul pentru soarta lor este aurul pradatorului, tradarea nu mai pare un act imoral. Pentru Hester Shaw insa, recompensa nu se cantareste in monede. In numele iubirii pentru Tom, ea il va vinde pe Anchorage, un orasel pasnic al marilor de gheata, doar pentru a-si da seama ca gustul amar al tradarii vine cu multe consecinte.
Fragmentul zilei – 2 februarie 2021: Aurul prădătorului – Philip Reeve
Alte titluri Paladin.