Dacă înainte de început (în scris, cel puțin) au fost o mașină de scris, un câine si un șarpe, începutul însuși – cu unsprezece ani înainte – a fost cu un ucigaș, un catâr și cu Clay. Chiar și la începuturi însă cineva trebuie s-o ia înainte, iar în ziua aceea, acel cineva nu putea fi decât Ucigașul. La urma urmei, el e cel care a pus totul în mișcare și pe noi să privim înapoi. Și a făcut-o sosind. A sosit la ora șase.
Întâmplător, era ora potrivită – o altă seară fierbinte de februarie; amiaza clocotise asfaltul, iar soarele era încă sus, dureros. Era o căldură de care să te-agăți și pe care să te bazezi, sau mai curând una care îl agățase pe el. În istoria tuturor ucigașilor, de pretutindeni, ăsta era, cu siguranță, cel mai jalnic.
La cei un metru și șaptezeci ai lui, era de înălțime medie.
La șaptezeci și cinci de kilograme, o greutate potrivită.
Dar nu vă faceți iluzii – era doar o pârloagă în costum de haine; era adus de spate, era frânt. Se sprijinea de aer de parcă ar fi așteptat ca erul sa-l termine, numai că n-avea să-l termine, nu azi, fiindcă dintr-odată ziua nu părea una în care ucigașii să primească favoruri.
Nu, azi o simțea.
O adulmeca.
Era nemuritor.
Ceea ce rezumă lucrurile destul de bine.
Poți să te bazezi pe Ucigaș că va fi de neucis exact în clipa în care i-ar fi fost mai bine mort.
Un timp nesfârșit apoi, zece minute pe puțin, stătu nemișcat în capătul străzii Archer, ușurat fiindcă ajunsese în sfârșit, îngrozit să se afle acolo. Străzii nu părea să-i pese prea mult; aerul era dens, dar banal, mirosul ei de fum era palpabil. Mașinile erau trântite mai degrabă decât parcate, iar cablurile de curent atârnau de la greutatea porumbeilor tăcuți, înfierbântați și stingheriți. În jurul ei, un oraș se înălța, strigând:
Bine ai revenit, ucigașule!
Vocea era caldă, alături de el.
Ai o mică problemă, aș spune… Fapt este că „o mică problemă” e doar un vag eufemism – ești într-un necaz disperat.
Iar el o știa.
Și în scurt timp, arșița ajunse mai aproape.
Archer Street început să se ridice la înălțimea situației, aproape frecându-și palmele de încântare, iar Ucigașul se aprinse. Simțea flacăra crescând, undeva în interiorul jachetei, și odată cu ea apărură întrebările:
Putea să se ducă și să termine începutul?
Putea duce totul până la capăt?
Pentru un ultim moment își permise un mic lux – fiorul nemișcării – și apoi înghiți greu, își scărpină cununa de păr țepos și, cu o hotărâre înverșunată, porni către numărul optsprezece.
Un bărbat într-un costum de haine în flăcări.
Desigur, se ducea în ziua aceea la cinci frați.
La noi, băieții Dunbar.
De la cel mai mare la cel mai mic:
Eu, Rory, Henry, Clayton, Thomas.
Niciodată n-aveam să mai fim aceiași.
Sincer să fiu, nici el n-avea să mai fie, și ca să vă faceți măcar o idee vagă despre ce-l aștepta pe Ucigaș, ar trebui să vă spun cum eram.
Mulți ne considerau zurbagii.
Barbari.
În general, aveau dreptate.
Mama murise.
Tata plecase.
Înjuram ca niște lepădături, ne certam ca niște bătăuși si ne pedepseam reciproc la scaldă, la tenisul de masă (întotdeauna la mese de mâna a treia sau a patra, deseori așezate pe iarba noduroasă din curte), la jocul de Monopoly, la darts, la fotbal, la cărți și la toate cele pe care puteam pune mâna.
Aveam un pian la care nimeni nu cânta.
Televizorul ispășea o condamnare pe viață.
Canapeaua primise douăzeci de ani.
Uneori, când suna telefonul, unul dintre noi ieșea, ocolea în fugă veranda și se ducea la casa de alături; era doar bătrâna doamnă Chilman: cumpărase o sticlă cu suc de roșii și nu-i putea desface ticăloșia de capac. Pe urmă acela dintre noi care ieșise se întorcea și lăsa ușa de la intrare să se trântească, iar viața mergea mai departe.
Da, pentru noi cinci, viața întotdeauna mergea mai departe.
Era ceva ce ne administram reciproc cu vârf și îndesat, mai ales atunci când lucrurile decurgeau foarte bine sau foarte rău. Așa se întâmpla când ieșeam pe Archer Street în după-amiaza înserării. Băteam orașul. Turnurile, străzile. Copacii cu aer îngrijorat. Absorbeam dialogurile strigate în gura mare din cârciumi, din case și din blocurile de locuințe, fără să ne îndoim vreo clipă că locul ne aparținea. Pe undeva ne așteptam să-l înșfăcăm și să-l ducem acasă, strâns la subsoară. Nu conta că aveam să ne trezim a doua zi constatând că a dispărut din nou, fugit în lume, tot numai clădiri și lumini strălucitoare.
Oh… și încă un lucru.
Poate cel mai important.
În mijlocul unei mici formațiuni de animale disfuncționale, noi eram singurii, din câte știam, care aveau în posesie un catâr.
Și ce mai catâr era!
Animalul în chestiune purta numele Ahile, iar povestea felului în care ajunsese dintr-o zonă de curse în oraș în curtea noastră din suburbie era lungă de o poștă. Pe de o parte, povestea includea grajdurile abandonate și pista de antrenament din spatele casei noastre, un regulament administrativ desuet și un bătrân gras și trist, cu vorba împiedicată. Pe de altă parte, în ea figurau răposata noastră mamă, tatăl nostru fugar și cel mai mic dintre noi, Tommy Dunbar.
Cartea Podul de lut poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,8 rating based on 43.304 ratings (all editions)
ISBN-10: 6060062067
ISBN-13: 9786060062066
Goodreads: 45443559
Author(s):Publisher: Rao Publishing House
Published: 5/1/2019
Un roman de amploare epică despre pierdere, suferință și împăcare.
O poveste impresionantă despre cinci frați adolescenți care se cresc unul pe celălalt după propriile reguli, după ce și-au pierdut mama, iar tatăl i-a părăsit, într-o casă cuprinsă de haos din suburbiile orașului Sydney, printre animale de companie neobișnuite și năbădăioase. Pe măsură ce se ceartă și se împacă, iubesc, se maturizează și învață să trăiască în lumea adulților, frații Dunbar descoperă secretul tulburător al dispariției tatălui lor.
Iar când acesta își face apariția și le cere ajutorul pentru a construi un pod peste un râu, ca o mână întinsă, Clay, unul dintre frați, acceptă, hotărând de fapt să construiască o punte între copii și tatăl lor, între trecut și viitor - o punte peste greșeli știute și neștiute, pentru iertare și pentru împăcare.
Un roman marcat de durere și de optimism în egală măsură, profund uman, care atinge unele dintre cele mai sensibile corzi ale sufletului.
Fragmentul zilei – 2 iunie 2020: Podul de lut – Markus Zusak