Avionul survola Apeninii, zguduit de rafalele unui vânt puternic. Furtuna stârnită dinspre Marea Tireniană împiedicase coborârea spre Roma. Pe ecranul din mijlocul tabloului de comandă, punctele luminoase se stingeau treptat. Pilotul căuta înfrigurat orice pistă disponibilă. Vocile din cască refuzau pe rând cererea de aterizare. În cele din urmă, colegii din Bari îi dădură acceptul.
Așezat comod la clasa business, Francesco di Lauria privea livezile de măslini. Dedesubt, pământul avea o culoare albă-cenușie. Clădirile fermelor păreau abandonate. Aparatul de zbor se apropia de sol, pierzând tot mai repede din altitudine. Aripile argintii vibrau puternic. Bărbatul cu ochii verzi strânse între degete mânerul fotoliului. O senzație dezagreabilă îi umpluse brusc stomacul. Deodată, în fața ochilor îi apăru peretele din piatră albă flancat de turnuri drepte. Un fulger îi aruncă gândurile în copilărie. Cunoștea forma aceea octogonală.
În aceeași clipă, botul aeronavei începu să se ridice. Năluca dispăru. Rândurile de viță-de-vie stăteau aliniate asemenea unui regiment de gardă. Calmul reveni în sufletele pasagerilor. Survolară țărmul Adriaticii, apoi aterizară lin.
Aeroportul din Bari era pustiu. Duminică după-amiază, italienii evitau călătoriile. Câțiva polițiști cu fețe plictisite cercetau chipurile pasagerilor. Arhitectului i se făcuse foame. În drum spre ieșire, descoperi o cafenea cochetă și comandă o tartă cu dovlecei. Ratase întâlnirea cu inițiatorul proiectului. Tastă numărul din Roma. Celălalt telefon era pe caseta de înregistrare. Lăsă un mesaj și accesă pe internet un taxi. La sfârșit de săptămână, legăturile aeriene erau proaste, iar o noapte petrecută în tren nu îl inspira deloc. După câteva minute, un Mercedes argintiu opri în fața peronului. Șoferul ridică bagajul și îi deschise portiera din spate cu un gest elegant. Bărbatul între două vârste avea o ținută distinsă. Timbrul vocii degaja o siguranță aparte, specifică oamenilor educați. Francesco zâmbi la gândul unei conversații plăcute. Drumul spre Barletta urma să fie relaxant.
– Călătorie de afaceri?
Oglinda lunetei încadra ochii șoferului. Cei doi se priviră mai multe secunde în tăcere. O atmosferă ireală pusese stăpânire pe întregul habitaclu. Trecură pe lângă o salină cu apă de mare. Spre orizont se zăreau câteva coline întunecate.
– Da. Am de reglat o afacere din trecut.
Pasagerul ezită o clipă, apoi continuă cu o voce stinsă:
– … un trecut îndepărtat.
Limuzina aluneca ușor, iar de afară nu pătrundea niciun zgomot. Două mașini de carabinieri îi depășiră lent. Erau echipaje de escortă. Girofarurile semnalizau tăcut. Imaginea părea derulată cu încetinitorul. Francesco întoarse capul și zări în dreptul său o dubă de penitenciar. Ferestrele fumurii erau protejate de un grilaj gros, cu aspect medieval. Apariția neașteptată îl făcu curios. Încercă să distingă ce se afla dincolo de geamul blindat. O pereche de mâini încătușate se agita amenințător. Nu reuși să distingă chipul deținutului.
Arhitectul își îndreptă privirea spre țărmul mării.
– Cunoști Barletta?
– Cu siguranță! Am copilărit acolo.
– Doresc să înnoptez într-un loc discret. Nu am chef de lume, mobilier comun și zâmbete formale. Poate ai vreo inspirație… Ceva în orașul vechi.
Șoferul își întoarse, o clipă, capul spre bancheta din spate. Încerca să zărească ceva care nu se reflectase în oglindă. Zâmbi mulțumit și își lăsă mâna dreaptă să alunece pe volan.
– În spatele domului există o casă cu curte interioară. De pe terasă, se pot admira castelul, biserica și marea. Din când în când, proprietarul închiriază apartamentul unor persoane recomandate. Aveți de urcat însă câteva trepte. Nu există lift.
– Propunerea sună interesant. Ai fost de multe ori în castel?
Din față nu veni niciun răspuns. În dreapta drumului apăru un tablou dezolant. Zeci de saci pentru menaj erau abandonați în așteptarea unor gunoieri. În jurul lor se formase o baltă întunecată.
– M-am jucat ani de-a rândul în șanțul de apărare. Am reușit de câteva ori să mă strecor până în temniță.
– L-ai văzut cumva și pe Frederic?
Întrebarea fu însoțită de un zâmbet enigmatic.
Soarele se înclinase spre apus, luminând puternic zidul fortăreței. Piatra albă obosea ochii privitorului. Nu se vedea niciun vizitator. Briza rece legăna coroanele pinilor-umbrelă. Dinspre oraș răzbăteau țipete de copii.
Francesco di Lauria se îndreptă cu pași nesiguri spre poarta castelului. Apăsă mânerul greu din fier. În față îi răsări o curte largă, ascunsă pe jumătate în umbră. În afara paznicului retras într-o gheretă, locul părea pustiu. La baza zidului se înșirau mai multe basoreliefuri. Reprezentau fragmente de istorie din epoci diferite. Bărbatul căuta ceva. Zări în stânga o galerie care cobora în întuneric. Câteva becuri ascunse creau o atmosferă ireală, aruncând vizitatorul brusc în trecut. La capătul opus al coridorului, văzu o statuie înconjurată de un halou gălbui. Un joc de lumini și umbre scotea și mai mult în relief trăsăturile dure ale unui bărbat cu diademă. Se apropie încet de bustul mutilat. Nu puteai ști dacă personajul zâmbea sau rânjea cinic. Istoricii bănuiau că ar fi o reprezentare chiar din vremea sa a lui Frederic al II-lea Hohenstaufen, singura care supraviețuise timp de opt sute de ani.
Arhitectul își încrucișă brațele și privi îndelung chipul straniu. Simți că avea în față un amestec de om și demon. Cu bărbia întoarsă spre dreapta, împăratul părea că urmărește ceva în depărtare. Instinctiv, ochii vizitatorului se îndreptară în aceeași direcție.
Văzu o galerie micuță, cu un singur exponat. Porni curios spre pata de lumină. Mozaicul din sticlă aurită reprezenta capul unei împărătese bizantine. Coroana semăna cu cele purtate în Răsărit, la curtea basileilor. Sticla arunca reflexe asemănătoare unor ape în mișcare. Pe măsură ce detaliile deveneau mai clare, chipul stilizat parcă prindea viață. Zâmbetul frumoasei femei plutea misterios, tulburând gândurile privitorului.
Francesco își închise pentru câteva clipe pleoapele. În fața ochilor alergau imagini din alte timpuri: o încoronare fastuoasă, galere izbite de valuri, un palat arabo-normand înconjurat de ape. Alături de împărăteasă, se găsea un bărbat cu părul roșu, al cărui chip rămânea mereu ascuns. Arhitectul simți dintr-odată că nu mai este singur. Întoarse capul și zări la dreapta o siluetă ascunsă în penumbră. Era o femeie. Ținea într-o mână un carton peste care desena linii întunecate. Fără să-l privească, necunoscuta rosti pe un ton grav:
– Maestrul grec s-a întrecut pe sine. Este o piesă unică. Mâna în care se afla creionul continua să se miște repede.
– Pare vie, nu-i așa?
Cartea Dinastia vulturilor poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
0,0 rating
ISBN-10: 6067934647
ISBN-13: 9786067934649
Goodreads: 107527126
Author(s):Publisher:
Published: //
Fragmentul zilei – 2 septembrie 2020: Dinastia vulturilor – Alessandro Baussmerth