Foarfeca era rece prin pielea cefei.
Mă aflam în baia camerei noastre de hotel și îmi țineam ochii închiși, încercând să ignor cât de tare detestam fiecare clinchet metalic și ciudata, cumplita senzație de ușurare care mi se răspândea încet pe tot capul. Cu toate că știam cât era de necesar să facem asta – firește că știam, doar fusese ideea mea -, asta nu însemna că trebuie să-mi placă. Nici lui Alex nu-i plăcea prea mult. De fapt, probabil că detesta partea asta cel mai mult dintre toate. Dar când i-am spus idee mea, mai devreme în acea după-amiază, a recunoscut că și el se gândise la același lucru, iar acum, foarfeca lui nu ezita în timp ce o mânuia. Dacă nu aș fi sugerat eu asta, probabil că ar fi făcut-o el.
Totuși, era ciudat… că amândoi eram atât de grăbiți să facem ceva ce niciunul dintre noi nu dorea de fapt.
L-am auzit pe Alex punând foarfeca pe polița din baie.
– În regulă, cred că am terminat.
Părea nesigur. Îngrozită de ce mă așteptam să văd, am deschis ochii și m-am privit în oglindă.
Părul meu cândva lung era scurt acum. Foarte scurt. Nici măcar nu știu cum să-l descriu. Un fel de tunsoare pixie, numai că era complet haotică. Mai mult decât atât, nu mai era blond, ci un roșcat-auriu intens, care m-a făcut să mă gândesc la toamnă și la focuri de tabără. Aș fi crezut că se potrivește mai bine cu tenul meu decât castaniul, dar acum.. am înghițit un nod. În oglindă, ochii mei verzi erau mari și aveau o privire nesigură.
Nu semănam deloc cu mine însămi.
Și Alex se holba la mine.
– Ura! a rostit el. Este… o mare diferență.
Am vrut să mă răstesc: „Dar tot crezi că sunt frumoasă, nu?” Mi-am reprimat cuvintele. Nu conta dacă „mai eram frumoasă” – nu că m-aș fi considerat vreodată astfel. Alex, fiind cel care credea asta. Important acum era să rămânem în viață. Din dormitor se auzea știrea care se difuzase nonstop din clipa în care deschisesem televizorul: „Poliția îi caută cu asiduitate pe cei doi pentru a le pune întrebări… Repetăm, nu îi abordați, ci sunați la numărul de telefon pus la dispoziție… Se bănuiește că sunt înarmați și primejdioși…”
Am știut și fără să mă uit că arătau din nou poza mea din clasa a zecea, fotografie care se afla deja pe toate website-urile Bisericii Îngerilor din lume. Așa că, sinceră să fiu, schimbarea celui mai remarcabil lucru al înfățișării mele nu fusese o decizie tocmai greu de luat. Dar măcar nimeni nu știa cum arăta Alex. Exista o schiță a poliției, însă era amuzant de greșită – paznicul care se aflase la catedrală și-l amintise cu circa zece ani mai în vârstă și cu vreo 20kg mai gras față de cum era în realitate, și plin de mușchi ca un jucător de fotbal.
Nu-mi puteam lua ochii de la fata din oglindă. Era ca și cum o străină mi-ar fi furat chipul. Am luat dermatograful roșu, pe care îl rugasem pe Alex să mi-l cumpere, și m-am dat cu el pe sprâncene. Efectul a fost cu atât mai spectaculos decât m-am așteptat. Înainte, abia dacă îmi remarcam sprâncenele când mă priveam în oglindă.Acum parcă se repezeau spre mine.
Asta eram eu acum.
Simțindu-mă ciudat de zguduită, am lăsat jos creionul și mi-am trecut degetele prin ce îmi mai rămăsese din păr. Jumătate din el era zburlit în sus, jumătate atârna dreaptă. Undeva, cineva ar fi dat bani buni pentru o astfel de tunsoare – de pildă, un fotomodel fugar, care purta o rochie-sac prinsă cu ace de siguranță.
– Mă bucur că nu vrei să te faci frizer, i-am spus eu lui Alex. Fiindcă nu cred că treaba pe care ai făcut-o este forte modernă.
El mi-a zâmbit și mi-a atins ceafa – m-am simțit ciudat de vulnerabilă că pielea de-acolo îmi era atât de expusă.
– Nimeni nu te va recunoaște, iar asta este tot ceea ce contează, a rostit el, Hristoase, aproape că nici măcar eu nu te-aș recunoaște.
– Oh! am exclamat eu.
N-am vrut să par atât de nefericită, dar gândul că Alex ar putea să nu mă mai recunoască era atât de … în neregulă.
Întâlnindu-mi privirea, m-a cuprins în brațe pe la spate și m-a strâns la piept. Creștetul capului meu abia dacă trecea de bărbia lui.
– Hei, a zis el privindu-mă în ochii din oglindă. O să ne obișnuim amândoi cu noua înfățișare. Ești în continuare superbă, știi? Doar că arăți altfel, asta-i tot.
Am suspinat ușurată că el nu încetase să creadă că sunt frumoasă. Poate că era jalnic din partea mea, având în vedere tot ce se întâmpla în lume, dar se schimbaseră atât de multe deja și totuși Alex mă vedea cu aceiași ochi. Mi-am dorit ca acest lucru să rămână la fel pentru totdeauna.
– Mersi, i-am spus eu.
El și-a sprijinit bărbia de creștetul capului meu, părând amuzat.
– Ei bine, nu e nimic deosebit. Ai fi superbă și dacă ți-ai rade tot părul de pe cap.
Am râs.
Cartea Focul îngerilor poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,0 rating based on 17.405 ratings (all editions)
ISBN-10: 6060063179
ISBN-13: 9786060063179
Goodreads: 58597542
Author(s):Publisher: RAO
Published: 1//2020
Focul ingerilor. Cartea a doua din seria Ingeri
Willow e singurul om care are puterea de a invinge periculoasa Biserica a Ingerilor, ai carei membri vor face tot ce le sta in putinta pentru a o distruge. Dar Willow nu e singura. Il are alaturi pe Alex, un ucigas de ingeri foarte bine antrenat si marea ei dragoste. Totusi, nimic nu poate schimba faptul ca tanara e jumatate inger, si cand Alex isi uneste fortele cu un grup de ucigasi de ingeri, e tratata cu neincredere si suspiciune. Asftel ajunge sa se simta foarte singura in mijlocul lor, pana cand il intalneste pe Seb. Tanarul neobisnuit de atragator si-a petrecut toata viata cautand-o, pentru ca si el e pe jumatate inger.
Fragmentul zilei – 20 februarie 2020: Focul îngerilor – L. A. Weatherly