Iv.
Cu opt ani în urmă – două luni înaintea accidentului Simonei.
Țin bine minte o chestie: în acel an a plouat în draci din aprilie până la jumătatea lunii noiembrie. Iar când s-a oprit ploaia, au început frigul și ninsorile, așa cum era de așteptat.
Știrile din România anunțau mereu viituri care măturau gospodăriile oamenilor și râuri învolburate care ieșeau din albii,-inundând satele și orașele situate în aval. Cum și eu locuiam într-o asemenea zonă, n-am scăpat de aceste catastrofe, resimțind violent tot dezastrul. În interioarele locuințelor umezeala începuse să fie deranjantă și din ce în ce mai multă lume se plângea de mirosul de igrasie. În ceea ce mă privește pe mine, apa cred că mi se urcase la mansardă și creierul îmi băltea într-o oază înțesată de mătasea broaștei. Veți vedea de ce în rândurile următoare.
Se rupea cerul peste omenire, la propriu. Nu era zi să nu pice din cer măcar o picătură ori un tunet puternic să nu zguduie ferestrele clădirilor. Deja mă învățasem cu zgomotul și nu-l mai percepeam ca pe ceva amenințător.
Ajunsesem în acel punct în care mă gândeam serios dacă n-ar fi cazul să vând tot și să mă car din țară sau, dacă mai rămâneam, să mă apuc să-mi construiesc o arcă. Nu chiar atât de mare ca a lui Noe. Nu-mi stătea în intenție să salvez speciile de pe pământ.
Din cauza plafonului noros greu, în acea seară fatidică de sfârșit apocaliptic și umed de iulie se întunecase mult prea devreme pentru o zi de vară. Evident, ploua din nou cu găleata. Tare, zgomotos, cu tunete și fulgere.
Am ieșit din clinică, țopăind ca un iepure turbat printre bălțile de pe aleea pietruită, imiginându-mi că-s Moise și despart apele ca să pot trece fără să mă ud. Mai mult, speram să pot ridica un zid invizibil care să oprească stropii grei undeva deasupra capului meu. Dar nu eram nici iepure, nici sfânt, așa că m-am făcut leoarcă din cap până-n picioare în maximum zece pași pe care-i aveam de făcut până la mașină.
Dealul care desparte clinica de oraș era plin de fotografi amatori. Ignorând orice pericol, zevzecii ăia ieșiseră la vânătoare de fulgere, îngreunând și mai mult traficul din zonă.
Conduceam cu capul plecat, prcă ferindu-l de ploaie și-n interiorul mașinii, și nu mă gândeam decât la timpul acela de coșmar, simțind puternic în articulații toanele vremii. Cufundat în gânduri atât de variate și atent să nu derapez pe carosabilul umed, nu bănuiam absolut nimic din ceea ce avea să să întâmple mai târziu, în noapte. Nu știam că următoarele ore îmi vor schimba viața într-un mod radical, că aveam să devin posac, nici că vor urma ani mulți de rătăcire dureroasă și de izolare crâncenă, creând astfel un sol fertil pentru o boală sigură precum depresia.
Cine să se fi gândit la asta, serios acum?! Evident, nu eu.
Mă născusem un optimist în ceea ce privește iubirea, dăruirea și speranța. Eram un optimist până în acea seară, vreau să spun. Din acel moment am învățat adevărata nuanță și importanță a cuvântului și sentimentului durere. Ba nu, greșesc! Am aprofundat acest concept. L-am dus la rang de artă sacră, l-am ridicat la nivel de știință, și sunt absolut sigur că aș putea ține oricând o prelegere la facultatea de psihologie și nimeni nu ar avea argumente să mă contrazică., căci nu vorbesc de eșantioane pe care am făcut o cercetare, ci de un singur subiect: eu. Teoretic, informația ar fi la prima mână, autentică și nealterată. Poate doar Nietzsche m-ar fi putut apostrofa, dar e mort. Păcat! Aș fi putut să-i demonstrez că nu a avut dreptate când a zis că nimeni nu moare de adevăruri mortale: există prea multe antidoturi. Da, există. Însă, profesore, cu scuzele de rigoare, te contrazic un pic: unele adevăruri mortale au gust al dracului de amar și, de cele mai multe ori, provoacă contracții. Nu mori, e adevărat, dar ajungi să-ți dorești să fi crăpat. Durează ceva până nimerești antidotul potrivit, asta dacă nu cumva până atunci ai renunțat să mai cauți izbăvirea și te-ai resemnat. Iar așteptarea, crede-mă, profesore, te îndoaie. Zău, aș fi venit cu noi teorii la lucrarea ta „Omenesc, prea omenesc”!
Nu mai trăiește nici doctorul Josef Breuer, ca să mă facă să vorbesc despre disperarea mea și să mă vindece cotrobăind printre frustrări. Poate ar fi reușit să scoată ceva de la mine dar Sigmund Freud, să-mi facă o psihanaliză și să-mi găsească rădăcina răului din copilărie și-n sexualitatea infantilă, dar e mort și el.
In fine, nicio teorie nu-i universal-valabilă. Subiecții, caracterele și situațiile, după cum veți vedea, sunt foarte diferiți.
Am parcat sub teiul unde-mi aveam marcat locul mașinii și am alergat până în scara blocului. Cu toate astea, m-am udat din nou. Ca un cățel plouat, m-am scuturat de apă, apoi mi-am aranjat cu mâna părul pleoștit.
Aș îndrăzni să merg spre afirmația că eram chiar mulțumit de ziua care trecuse. Evident, nici dacă mă picurai cu ceară fierbinte nu m-aș fi gândit la deznodământul sumbru care avea să facă seara și noaptea memorabile.
În sfârșit, ajunsesem acasă!
Cartea Iv. Ard amintiri poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,8 rating based on 39 ratings (all editions)
ISBN-10: 606886281X
ISBN-13: 9786068862811
Goodreads: 48949325
Author(s):Publisher:
Published: 11//2019
Ai idee, tu, cititorule, ce simți în acel moment greu al conștientizării unei trădări?
Ce sentiment e mai puternic, atunci când realizezi că tot ceea credeai până atunci e o minciună?
Știi dacă ai vrea să fugi sau să rămâi prins în cercul ororii?
Te simți prizonier în viața ta sau liber să abandonezi scena și să fugi?
Durerea sau furia? Care sentiment e mai aproape de tine, care domină conștiința omului trădat?
Ce anume îți face inima să pompeze sângele mai repede?
Ce îți ghidează acțiunile: curiozitatea, frustrarea sau disperarea?
Te-ai gândit vreodată că, în verva acelei furii de necontrolat, care pur și simplu te orbește, ai putea să ucizi sau să te sinucizi?
Fragmentul zilei – 20 ianuarie 2020: Iv. Ard amintiri – Georgiana Vâju