Am o fotografie veche, alb‑negru, din anii 1920, reprezentând o femeie de la un circ ambulant care plutește într‑un acvariu uriaș, plin cu apă, cu părul unduindu‑se în jurul capului și picioarele ascunse într‑o falsă coadă de sirenă făcută dintr‑o țesătură metalică cu fir textil care imită solzii. Femeia este subțire, cu trăsături angelice și cu buzele strâns lipite în timp ce își ține răsuflarea în apa rece ca gheața. Câțiva bărbați stau în fața acvariului de sticlă, uitându‑se țintă la ea, de parcă ar fi adevărată. Cât de ușor poți fi păcălit de priveliște!
Mă gândesc la această fotografie în fiecare primăvară, când prin Sparrow încep să umble povești despre cele trei surori care s‑au înecat dincolo de gura portului, pe lângă Lumiere Island, unde locuiesc cu mama. Mi le închipui plutind ca niște fantome delicate printre umbrele întunecate din adâncuri, imprevizibile și de neatins, aidoma sirenei din spectacolul de circ. Oare în urmă cu două secole cele trei surori s‑au luptat să rămână la suprafață când au fost împinse cu forța în adâncuri sau au lăsat greutatea fiecărei pietre să le ducă repede spre fundul rece și stâncos al Pacificului?
O ceață matinală, tristă și umedă alunecă peste suprafața oceanului între Lumiere Island și orașul Sparrow. Apa este calmă în timp ce merg spre doc ca să dezleg barca, de fapt o ambarcațiune cu fundul plat, cu două locuri pe bancă și motor în afara bordului. Nu este tocmai ușor de manevrat când este furtună sau vânt puternic, dar este minunată ca mijloc de transport rapid către oraș și înapoi. Ottis și Olga, două pisici galbene care au apărut în mod misterios pe insulă pe când erau pui, mă urmează mieunând, ca și cum mi‑ar regreta plecarea. Plec în fiecare dimineață la această oră, traversând golful înainte să se sune pentru prima oră – cursul de economie globală –, o disciplină care nu îmi va fi utilă niciodată, și în fiecare dimineață, cele două pisici mă urmează pe drumul spre doc.
Lumina intermitentă a farului mătură insula și, pentru o clipă, atinge silueta aflată în vârful falezei, pe malul stâncos din vest. E mama. Are brațele încrucișate la piept, iar puloverul nisipiu cu noduri îi e înfășurat în jurul trupului fragil în timp ce privește fix spre vastul Pacific, așa cum o face în fiecare dimineață, așteptând pe cineva care nu se va mai întoarce nicicând: tata.
Olga se freacă de blugii mei, arcuindu‑și spatele uscățiv și ridicându‑și coada ca să mă convingă să o iau în brațe, dar nu am timp. Îmi trag gluga impermeabilului bleumarin, pășesc în barcă și trag cu putere de cablul de la motor până când acesta începe să funcționeze, apoi navighez prin ceață. Nu zăresc nici malul, nici orașul Sparrow prin pâclă, dar știu că amândouă sunt la locul lor.
Catarge înalte și crestate se ridică din apă asemenea unor săbii, mine terestre, rămășițe din anii trecuți. Dacă nu știi drumul, îți poți lovi barca de oricare dintre cele șase epave care încă se odihnesc în aceste ape. Dedesubtul meu se află o urzeală de metal acoperită cu o crustă de scoici, verigi de lanț ruginit care se întind peste provele distruse, pești care se simt ca acasă în hublourile putrezite și catarge măcinate de apa sărată. Este un cimitir de nave. Dar asemenea pescarilor care înaintează cu greu prin ceața mohorâtă ca să ajungă în larg, reușesc să navighez prin golf cu ochii strâns închiși din cauza frigului. Apa este adâncă aici. Odinioară, ambarcațiuni de mari dimensiuni aduceau provizii prin acest port, dar acum nu se mai întâmplă asta. În prezent, doar bărci mici de pescuit și vase de agrement își croiesc drum cu zgomot. Apele sunt bântuite, o spun fără încetare marinarii, și au dreptate.
Barca se ciocnește de marginea docului unsprezece, debarcaderul numărul patru, unde ancorez cât timp sunt la oră. Majoritatea tinerilor de șaptesprezece ani au permise de conducere și mașini ruginite găsite pe Craigslist sau lăsate moștenire de frați sau surori mai mari. În loc de mașină, eu am o barcă. Nu văd la ce mi‑ar folosi o mașină.
Îmi arunc pe umăr geanta de pânză împovărată cu manuale și mă târâi pe străzile cenușii și lunecoase spre Liceul Sparrow. Orașul Sparrow a fost construit la întâlnirea a două culmi – ascuns între munte și ocean –, motiv pentru care alunecările de teren sunt cât se poate de obișnuite pe aici. Într‑o bună zi ar putea fi șters în totalitate de pe fața pământului. Împins în apă și îngropat sub vreo doisprezece metri de șuvoaie de nămol. În Sparrow, nu există lanțuri de restaurante fast‑food, nici malluri, nici cinematografe și nici Starbucks, deși avem o cafenea drive-through. Micul nostru oraș este protejat de lumea din afară și, cumva, captiv în timp. Populația este de două mii douăzeci și patru de locuitori, dar numărul crește mult în fiecare an pe 1 iunie când turiștii pun stăpânire pe tot.
Cartea Blestemul mării poate fi achiziționată de la: