Femeia știa că avea să moară în următoarele ore. Cu toate astea, ceea ce simțea era numai curiozitate. Se întrebă dacă viața ei, așa cum a fost, i se va derula prin fața ochilor, dacă în ultima clipă, clipa care ucide, va reuși să înțeleagă sensul lucrurilor cu acea înțelegere supraumană… Nu putea să moară râzând, nu de data asta, când i se părea că nu doar toată lumea ei murea odată cu ea, ci chiar lumea întreagă se prăbușea spre cer.
Dar nici nu voia să se recunoască învinsă. Dădu drumul din palmă briceagului cu plăsele de os. Închise ochii și așteptă. Nu putea să râdă, dar ar fi vrut să fie ca trestia…
Monica întinse mâna și opri zbârnâitul ceasului. Se întinse între cele două cearșafuri. Somnul de dimineață era cel mai odihnitor. Totuși, trebuia să se ridice, să-i facă o cafea mare lui Sergiu, care n-ar fi putut deschide ochii în alt mod.
Oh, de ce nu se luminase încă? Oare era înnorat? Ploua? Și ea, care intenționase să plivească florile, după lungi amânări!
Ieși în balcon amețită. Afară era întuneric deplin, cu excepția unei dâre roșiatice dincolo de coama dealului.
Cerul era negru complet, nu se vedeau stele, probabil că norii plini de apă coborâseră jos de tot.
Se întoarse la bucătărie și porni cafetiera. În camera tatei mergea un aparat, bătrânul se trezea întotdeauna foarte devreme.
În timp ce lichidul negru se aduna în cana de sticlă, avea să facă un duș rapid, înainte să ocupe Sergiu baia. Exact când se săpuni bine, se stinse becul. Aparatul tăcu. Era imposibil să plouă fără să se ia lumina? Doamne, pe ce lume trăiau! Se clăti pe dibuite și se îmbrăcă. Apoi o luă spre dormitor, să-și trezească soțul. Bine că făcuse mai întâi cafeaua! Aruncă o privire pe geamul balconului; nici un fir de lumină. Era ciudat.
Sergiu sforăia cu spor. Cascadele vocale urcau și coborau, ca aria unei opere dramatice. Monica zâmbi pe întuneric. Întinse mâna și-l mângâie:
– Sergiu, haide, dragă. Se face târziu. Și s-a luat curentul. Unde ai pus data trecută lumânările?
– De ce mă trezești așa devreme? Nici nu s-a luminat!
– Vine o furtună mare. Bine că am făcut mai întâi cafeaua. Mă duc să caut lumânările. Vezi să nu dai peste ceva.
Se întoarse pe hol, acolo unde bănuia că s-ar putea ascunde niște lumânări. În sertarele bufetului… Aha! Astea erau! Dibui după un păhărel pe raftul de sus al dulăpiorului și așeză lumânarea în el. Chibrituri! N-avea chibrituri, desigur. Aragazul se aprindea automat. Exista o brichetă pe undeva, dar unde? Îl auzi pe Sergiu intrând în baie. Peste câteva momente va veni și n-o să vadă să-și ungă pateul pe pâine.
Ciocăni la ușa socrului:
– Tăticule, aveți grijă, că s-a luat curentul. Caut o brichetă și aprind o lumânare, să nu vă loviți pe întuneric.
– Monica, intră și caută în sertarul mesei, că am eu acolo niște chibrituri. Sergiu s-a sculat?
– Da, e la baie. Cred că vine o furtună mare.
– Da… Ai găsit?
– Gata. Haideți la masă. I-am tot zis să cumpere un felinar, ceva…
Sergiu își turnase cafeaua și cotrobăia prin frigide.
– Nu găsesc nimic pe întuneric.
– Lasă-mă pe mine, că ții ușa aia deschisă prea mult. Și-așa se dezgheață până vine curentul.
– Nu ai ordine în frigider.
– Ți-am spus de atâtea ori că ne trebuie unul mai mare.
– Ca să crească și dezordinea exponențial…
– Te-ai trezit cu fundu-n sus.
Sergiu tăcu, pentru că cel mai deștept cedează. Lipsea vocea știrilor de la televizor. Atunci ascultau și nu se puteau ciondăni. Monica puse o cană de ceai în fața bătrânului:
– N-am avut cum să fac pâine prăjită, se scuză.
Socrul îi mângâie mâna, afectuos:
– Mănâncă și tu, fetițo. Nu știu ce s-a-ntâmplat, că la radio n-au dat știri la șase. Era muzică simfonică. Unde ați mai pomenit?
– Ai fost pe alt post, măi, tată.
– Da’ nici nu m-am atins de scală! Eu ascult mereu același post: actualitățile.
Sergiu nu mai catadicsi să răspundă. Monica îi turnă a doua cafea.
– Să-mi dai o sută de euro, că trebuie să plătesc banca și nu-mi ajung banii.
– Dacă mai luăm din ei…
– De parcă i-aș lua să-i beau!
– Nu te enerva, dragă, zic și eu că n-o să nea mai ajungă pentru ce ne-am propus.
Sergiu porni spre dormitor și izbi cu șoldul colțul bufetului.
– Fir-ai al dracului de curent! Că și furtuna asta, nu se hotărăște odată!
Privi afară de pe balcon. Nu se vedea nimic. Întunericul avea o consistență materială. La orizont persista dunga roșiatică.
– Uite-ți cămașa. Doamne, bine c-am călcat aseară. Ce ne făceam acum?
Lumânarea tremura umbre pe pereți. Sergiu își alese o cravată, încercând să distingă culorile în lumina moartă.
– E groaznic de cald, oftă Monica.
– Suntem în iunie.
– E zăpușeală, așa, de dimineață.
Sergiu era îmbrăcat. Luă bani din cutia ascunsă printre haine, în dulap. Verifică dacă are telefonul, ochelarii, portofelul. Se încălță.
– Am uitat cheile de la mașină. Vezi că sunt pe măsuță.
– Le-am găsit. Ai grijă cum conduci pe întunericu’ ăsta!
Farurile aprinse ale Fordului decupară un tunel luminat din masa de întuneric. Monica desluși umbre bulbucate rostogolindu-se de parcă un nor cumulus plin de funingine ar fi coborât la sol. O boare fierbinte i se strecură pe sub capot și-i învălui picioarele aproape senzual. Părăsi terasa, indignată. Cine mai pomenise una ca asta! La televizor nu auzise nimic, dar n-o mira: conspirațiile și joaca cu mințile oamenilor erau specialitatea guvernanților din umbră…
Cartea Trovantul poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 20 octombrie 2019: Trovantul – Diana Alzner