Este miezul zilei, sunt pe Batty Street și mă plimb fără ca mintea să îmi croiască un drum spre o destinație fixă. Tot ce știu este că mă urmărește cineva. Nu pot să recunosc chipul, dar acea față îmi este atât de familiară, o femeie pe care o simt destul de aproape, dar totuși nu pot sa-i dezvălui fața spre recunoaștere. Inima îmi bate destul de tare, grăbesc pasul și tot ce pot să fac acum este să încep să fug. Cartierul îmi este unul destul de cunoscut. Dacă trec următorul colț la stânga ajung pe Fairclough Street, însă asta mă duce spre o stradă fără loc de ascunziș. Poate mă pot ascunde printre oameni. Mă simt de parcă nimeni nu mă vede, mă simt de parcă sunt captiv într-un labirint cu propriul centaur pe urmele mele. Mă uit în spate și nu mai văd nimic, toată strada parcă este ștearsă din orizontul vizual de o ceață profundă. Sunt în mijlocul zilei.
Am găsit o casă care îmi este destul de cunoscută. Intru, mă duc la ultimul etaj, unde este un dormitor. Închid ușa și sper să rămână așa. Aud pași și simt cum inima mi se micșorează. Încet, încet simt cu nu mai am bătăi, cum ultima răsuflare mi se retrage în gât și totul se oprește aici. Clanța ușii se apleacă, în timp ce eu stau lipit cu spatele de geam. Fără pic de efort, aceasta se deschide și femeia fără chip intră în cameră cu un cuțit în mână. Văd că se apropie de mine, picioarele parcă îmi sunt retezate și mă așez pe pat. Hainele sunt de o culoare ușor ciudată, un amestec de roșu închegat. Seamănă perfect cu carnea de vânat dusă acasă după o noapte de urmărire. Nu sunt proaspăt spălate, nu simt senzația aia de aspru și totuși plăcut la atingere. Oricum, nu aș putea dormi în ele, de fiecare dată când văd așternuturi de pat colorate mă imaginez dormind pe o masă fastuoasă, plină de mâncare, iar eu sunt felul principal. Mă simt de parcă culoarea acestora mă acaparează, ca și când un val de culori mă înghite și simt că mă sufoc. Strâng puțin pătura colorată și îmi ridic privirea spre ea.
– Nu e momentul să mori acum, spune aceasta cu un ton prietenesc, aproape cu bună-voință. Tot ce trebuie să faci este să alegi între a o face sau a mă lăsa să îți scot o bucată din creier sau inimă.
Nu mai am putere să spun ceva. Tot ce pot sa mai fac este să-mi aplec capul. Femeia îmi deschide cutia craniană, îmi taie o bucată și o ține între degetul arătător și cel mijlociu ca pe o dovadă găsită la locul crimei. Când credeam că totul s-a terminat, o văd cum o întinde spre mine indicând spre gură. Își deschide gura, semn să fac același lucru. Simt cum îmi atinge gâtul și mandibula cu palma, încercând să bage bucata de creier în gură. Și înghit.
Pe când își deschide ochii, vede că abia răsare soarele printre câmpurile împânzite de cânepă. Se ridică în fund, se scarpină pe mijlocul spatelui și se ridică din pat. Își miroase cămașa de pe el, nu tocmai în cea mai bună stare și și-o bagă în pantaloni. Nu a adus prea multe cu el. Are o servietă destul de mare, de un maro muștar din piele. Seamănă cu servietele soldaților care se pregătesc de armată.
Are vreo două cămăși, o pereche de pantaloni, o vestă tricotată și niște ciorapi și chiloți. Nu are prea multe de împachetat. Însă tot timpul duce cu el în călătorii un pandantiv. Când iese pe drumul principal ca să meargă spre gară, aude un zgomot de parcă un gigant zdrobește pietre cu greutatea tălpii. În spatele sau se afla un cal care trăgea o căruță verde precum iarba de primăvară proaspăt răsărită de sub pojghița de zăpadă, pictată în întregime cu flori de parcă însăși Mama Natură atinsese lemnul și din acesta ieșea însăși primăvara. Trăsura se oprește în fața sa, acesta lasă bagajul jos, scoate din buzunarul de la spatele pantalonilor tabachera și apoi două bucăți. Una o pune de după urechea dreaptă, iar una o ține în mână așteptând. Din trăsură iese o femeie cu părul precum lanurile de maci și ochii mai negri decât cerul fără de stele. Însă există o sclipire în ochii acesteia, ceva ce te face să asculți cu atenție tot ce are de spus, care te face să crezi fiecare cuvânt pe care îl rostește, un soare în loc de pupilă ce te absoarbă și totodată provoacă senzația de recul.
– Ai întârziat. Marc întinde țigara din mână. Nici măcar la înmormântarea propriului frate nu ești prea punctuală. Scoate cutia de chibrituri și îi aprinde țigara.
Olga e o femeie în vârstă de 56 de ani. O am încă din prima zi din viața, ea este cea care m-a crescut. Sincer să fiu, nu știu prea multe chestii despre ea, știu doar că își câștigă traiul din tot felul de acțiuni mai puțin etice. Un tremurat de masă care răspunde unei văduve că soțul ei este încă prezent cu ea, niște zaț de cafea care trezește rodul imaginației pentru orice persoană care îi trece pragul, fiecare găsește o însemnătate în forma pe care aceasta o ia. Olga nici nu se prea chinuie să le câștige încrederea. Nu ea îi caută, ei vin singuri și-și răspund singur întrebărilor.
Cartea Marc poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
0,0 rating
ISBN-10: 6060710611
ISBN-13: 9786060710615
Goodreads: 55876942
Author(s):Publisher: Letras
Published: //2020
Simt că tot aerul din cameră începe să se încălzească şi că respiraţia mea este din ce în ce mai greu de menţinut. Parcă însuşi sufletul îmi iese din corp şi mi se aşază pe piept, indicându-mi să privesc spre marginea patului unde îmi întind picioarele. În momentul în care mi-am aţintit ochii în jos, am văzut cum între cele două labe ale picioarelor se află o siluetă.
Îmi bag capul sub cearşaful cu care mă acopăr de obicei în nopţile de vară şi simt cum pe tălpile picioarelor îmi trece ceva ascuţit ca o lamă de ras, exact precum cea a tatei pe care o ţine într-o cutie deasupra bufetului din bucătărie. Simt cum cineva îşi trece unghiile ascuţite pe tălpile mele şi în momentul ăsta nu pot să fac nimic, nu mă pot mişca. Nu pot nici măcar să strig după ajutor. Cu ce folos, tata doarme…
În momentul ăsta realizez faptul că nu este cu adevărat îngerul meu păzitor, el este captiv lumii onirice şi că tot timpul am trăit cu o siguranţă falsă. El nu este îngerul meu păzitor. Dacă era, în momentul ăsta mă lua în braţe şi alunga bestia care îmi fură şi cea mai mică fărâmă de nevinovăţie din suflet. ÎN MOMENTUL ACESTA S-AR TREZI! Totul s-ar termina, dar nu o face. Îmi scot capul de sub cearşaf şi încerc să dau ochii cu monstrul care mă veghează cine ştie de câte nopţi. Îmi îndrept privirea spre labele picioarelor şi simt cum obrajii îmi iau foc, îmi curge transpiraţia de pe frunte spre gât şi simt cum mă arde. Respiraţia îmi încetineşte, iar urechile îmi captează în acest moment orice sunet se afl ă în încăpere. Îmi pun mâinile la ochi şi încep să îmi frec pleoapele ca aceştia să se obişnuiască şi cu întunericul camerei. Acesta este momentul în care îmi înfrunt monstrul şi măcar în această clipă ştiu cu ce am de-a face. În acel moment văd cum o mână mă înşfacă de mijlocul trupului şi mă trage spre ea.
Fragmentul zilei – 20 septembrie 2020: Marc – Alexandra Tuduc