Lunile treceau; continuam să trăiesc furișându-mă în vârful picioarelor și trăgând cu urechea. M-am antrenat din răsputeri să văd fără să fiu văzută și să aud fără să fiu auzită. Am descoperit crăpăturile dintre tocuri și ușile aproape închise, pozițiile strategice pentru ascultat din holuri și de pe scări, locurile în care pereții erau mai subțiri. De cele mai multe ori tot ce obțineam erau frânturi și chiar tăceri, însă deveneam tot mai pricepută la a îmbina frânturile și a completa părțile nerostite ale propozițiilor.
Ofkyle, Slujitoarea noastră, se rotunjea tot mai mult – sau, mai degrabă, burta ei – și cu cât ea se rotunjea , cu atât atmosfera din casă devenea mai exaltată. Adică femeile deveneau exaltate. Cât despre Comandantul Kyle, era greu de spus ce simțea. Întotdeauna a avut o expresie de piatră și, în orice caz, bărbații nu trebuiau să-și exprime emoțiile râzând sau izbucnind în râs; deși, din spatele ușilor închise ale sălii de mese, se auzeau destul de multe râsete când avea grupuri de Comandanți invitați la cină, unde se servea vin și unul dintre deserturile festive cu frișcă – atunci când se găsea -, care îi ieșeau atât de bine Zillei. Bănuiesc că până și el era moderat entuziasmat de forma de balon a lui Ofkyle.
Uneori mă gândeam ce a simțit tatăl meu pentru mine. Despre mama mai știam câte ceva – fugise cu mine, Mătușile o convertiseră în Slujitoare -, dar despre tata nu știam absolut nimic. Sigur aveam unul, toată lumea avea. Ați putea crede că am umplut golul cu imagini idealizate cu el, dar n-a fost așa: golul a rămas gol.
Ofkyle ajunsese între timp un soi de vedetă. Soțiile își trimiteau Slujitoarele la noi acasă sub tot felul de pretexte – să împrumute un ou, să înapoieze un castron -, adevăratul motiv fiind să se intereseze cum îi mai merge. După ce erau primite în casă, Ofkyle era strigată să coboare pentru ca femeile să poată pune mâna pe pântecele rotund și să simtă copilul lovind. Era fascinant să le urmărești expresia feței în timp ce executau acest ritual: uimire, ca și cum ar fi fost martorele unei minuni. Speranță, pentru că dacă Ofkyle reușise, și ele puteau. Invidie, pentru că ele încă nu reușiseră. Dorință, pentru că și-o doreau cu adevărat. Disperare, pentru că erau șanse să nu li se întâmple niciodată. Încă nu știam ce se alegea de o Slujitoare care, deși considerată inițial viabilă, se dovedea stearpă în toate posturile repartizate, dar intuiam de-atunci că nu era ceva bun.
Paula organiza frecvent ceaiuri pentru celelalte Soții. Acestea o felicitau, o admirau și o invidiau, iar ea le zâmbea cu grație și accepta felicitările lor cu modestie, adăugând că toate binecuvântările veneau de la Cel de sus, după care dădea semnalul că Ofkyle să își facă apariția în sufragerie, unde Soțiile puteau vedea cu ochii lor, minunându-se și agitându-se în jurul ei. Se întâmpla chiar să i se adreseze lui Ofkyle cu „dragă”, lucru pe care nu-l făceau niciodată cu o Slujitoare obișnuită, una cu burta plată. Apoi o întrebau pe Paula ce nume a ales pentru bebelușul ei.
Bebelușul ei. Nu al lui Ofkyle. Mă întrebam ce părere avea Ofkyle despre asta. Dar pe niciuna n-o interesa ce se petrecea în mintea ei, le interesa doar burta ei. O mângâiau pe burtă și uneori își puneau urechea să asculte, în schimb eu stăteam în spatele ușii deschise de la sufragerie privind-o prin crăpătură și încercând să-i surprind expresia feței. O vedeam cum se străduia să păstreze o expresie ca de marmură, dar nu reușea mereu. Avea fața mai rotundă decât la sosire – aproape umflată – și mă gândeam că era de la toate lacrimile pe care nu-și permitea să le verse. Oare le vărsa în secret? Deși pândeam la ușa ei închisă, cu urechea lipită, nu o auzeam niciodată.
În momentele acestea când stăteam la pândă, mă apuca furia. Și eu avusesem o mamă cândva și mă smulseseră de lângă mama aceea și mă duseseră la Tabithei, la fel cum bebelușul acesta urma să fie smuls de lângă Ofkyle și dat Paulei. Așa se făceau lucrurile, așa mergeau lucrurile, așa trebuiau să meargă pentru ca Galaadul să aibă un viitor luminos: cei puțini trebuie să se sacrifice de dragul celor mulți. Mătușile se puseră de acord asupra acestui fapt; asta ne învățau; dar eu rămâneam conștientă de nedreptate.
Dar nu o puteam condamna pe Tabitha, deși acceptase un copil furat. Nu ea făcuse lumea așa cum era și îmi fusese mamă: o iubisem și ea mă iubise la rândul ei. O iubeam în continuare și poate că și ea mă iubea încă. Cine putea ști? Poate că spiritul ei argintiu mă însoțea, plana asupra mea, mă veghea. Îmi plăcea să cred asta.
Aveam nevoie să cred.
Cartea Testamentele poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,2 rating based on 368.744 ratings (all editions)
ISBN-10: 6067107015
ISBN-13: 9786067107012
Goodreads: 53028569
Author(s):Publisher: Editura ART
Published: 2//2020
Au trecut mai bine de cincisprezece ani de la evenimentele din Povestea Slujitoarei, iar regimul teocratic al Republicii Galaad încă ţine frâiele puterii cu o mână de fier. Dar apar primele semne că Galaadul începe să se erodeze din interior. Exact în acest moment de răscruce, vieţile a trei femei complet diferite se întrepătrund în mod neaşteptat. Urmările pot fi dezastruoase sau pot duce la un viitor mai bun, dar cu siguranţă vor cutremura zidurile lumii care le ţine captive. Rămâne de văzut dacă aceste ziduri se vor şi prăbuşi.
În paginile Testamentelor Margaret Atwood îi deschide cititorului uşa spre cele mai ascunse cotloane ale Galaadului pe măsură ce fiecare personaj feminin din povestea ei e nevoit să-şi dea seama cine este de fapt şi cât de departe ar merge pentru lucrurile în care crede.
„Dragi cititori, toate întrebările pe care mi le-aţi pus despre Galaad şi despre mecanismele lui au fost o sursă de inspiraţie pentru această carte. Sau aproape toate. Cealaltă sursă de inspiraţie a fost lumea în care trăim.“ Margaret Atwood
„Prin această carte, Atwood ne aminteşte de puterea adevărului înaintea răului.“ People
„O poveste captivantă scrisă într-un ritm alert, revoluţionară şi cu accente de melodramă.“ The New York Times
„Toată lumea ar trebui să citească Testamentele.“ Los Angeles Times
„O continuare pe măsura operei care a precedat-o. Acest lucru este posibil şi datorită capacităţii lui Atwood de a surprinde, chiar şi atunci când scrie despre un univers pe care credem că-l cunoaştem atât de bine.“ USA Today
„Femeile din Galaad sunt mai fascinante ca niciodată.“ NPR
„Se prea poate să nu existe scriitor mai potrivit decât Margaret Atwood când vine vorba să aducă în discuţie anxietăţile lumii în care trăim.“ Entertainment Weekly
Fragmentul zilei – 21 aprilie 2020: Testamentele – Margaret Atwood