Nicio întâmplare nu poate fi povestită fără riscul de a nărui realul într-o insulă de cuvinte, pietrificată în stomacul cosmosului. O insulă jupuită de vie de memorie, dispărută sub lințoliul unor ape invadate de materii excrementale, himere și o lumină crepusculară, o insulă care trece, cu imensa ei zestre de invizibil, dintr-un trup de femeie în altul, se naște din ele și le naște in aeternum. O insulă plutind între imaginație și mister, fără loc-memorie pură, privire, neant.
Atunci când credea că și-a identificat mitul de care avea nevoie pentru a se regăsi, existența lui Mario Milic, prin mintea căruia treceau gândurile de mai sus, a fost zguduită de o teribilă întâmplare. Tocmai se descoperise în arhivele Mănăstirii Dominicane, din Dubrovnik, faptul că un străbunic de-al său se trăgea din insula Ada Kaleh, despre care citise în ziare, cu puțin timp în urmă, că a fost scufundată pentru a se construi o hidrocentrală, așa cum au decis șefii celor două state vecine implicate în proiect, Tito și Ceaușescu. În timp ce scriu, insula Ada Kaleh dispare sub apele Dunării. Scriu și văd cuvintele luate de vârtejuri, presărate cu petale de trandafiri și cuiburi de rândunici. Îmi aud chipul descompus în mii de diapazoane, vibrând în locul devenit neant. Îmi miros mâinile, în care s-au refigiat vechi întâmplări, umbre de iepuri înspăimântați și arome de narghilea. Îmi gust amintirile cu iz de copilărie, desprinse din țesătura fantomatică a străduțelor înspumate, luate de valuri. Îmi pipăi rănile, provocate de întretăierea cuvintelor mâloase cu cenușa fierbinte a țipetelor insularilor, cotropiți de durere și melancolie ie ie ie… Însuși cerul are o rană de mărimea și forma insulei, care se oglindește, cu toate detaliile, în cerul de litere și memorie pulverulentă. Orice insulă scufundată poate fi regăsită în muzica universului.
Redactor la secția de cultură de la postul local de radio, Mario e un bărbat restras și timid, de 45 de ani, înalt și zvelt, cu ochii negri și un chip oval, poate puțin prea alungit, ca în portretele lui El Greco. Se obișnuise deja ca apropiații să-l considere un intelectual dezorientat, buimăcit, amețit de hățișurile vieții sociale, el însuși își reproșa că mergea pe o cale greșită, devenise un tip prea intelectualizat, sentimentele sale erau mai mult concepte, nu experiențe simțite, de aceea avea nevoie probabil de un șoc, care să-i reconecteze inima cu mintea. Mai ales că, după ani de lecturi febrile, începea să fie tot mai convins că întreaga viață este un singur lucru, care are chipri infinite, e pluribus unum, iar o astfel de dezmembrare interioară îi obtura creativitatea.
Cel care îi găsise arborele genealogic în depozitele călugărilor dominicani era bunul său prieten și duhovnic, preotul Milan Lapad, de la catedrala catolică Velike Gospe, din vechiul oraș-fortăreață. Peste doar câteva zile, în dimineața de 22 februarie 1972, telefonul său de la birou sună prelung, Milan îl invită la el acasă, după ora 19, parcă are vocea puțin schimbată, un tremur aproape imperceptibil îi modifică tonalitatea cunoscută. Cabinetul său de lucru amintește prin stil și selecția lucrurilor, de la tablouri la uneltele de scris, de faimosul camerino din Veneția Renașterii, biroul e așezat în fața unui stelaj de lemn de nuc cu două imense rafturi, pline cu obiecte rare, pe cel de sus se află un glob ceresc, instrumente astronomice, o carte veche, iar pe cel de jos un orologiu solar, un glob terestru, un echer și un compas, o lăută, și alte două cărți, una de Corneliul Agrippa, deschisă la citatul șau favorit, orice știință se află inclusă în muzică, și altade Johan Walter, închisă, din piele de vițel, vișinie. În toată casa nu avea nicio oglindă, de când era copil intra în panică când își vedea chipul în oglindă, parcă simțea că se scufundă în alt univers, începea să tremure și devenea foarte palid, pielea sa începea să semene cu un vechi palimpsest. De aceea nici nu se putea bărbieri singur, își lăsase barbă, iar atunci când mergea la frizer, din când în când, să o mai aranjeze sau să se tundă, își punea o banderolă neagră pe ochi.
– Voi avea destinul lui Caravaggio, din ultimii săi ani de viață. Te-am chemat să inversăm puțin rolurile, acum tu vei fi duhovnicul meu.
Chipul lui Milan e în perfectă rezonanță cu interiorul locuinței sale, o lumină de sfârșit de lume le umple pe ambele, venele de la tâmplă îi vibrează, ochii de tăciuni stinși i se scurg parcă într-o altă realitate. Amândoi erau fascinați, de câțiva ani, de opera și viața pictorului italian Caravaggio, de expresivitatea și dramatismul pânzelor sale. Începea să fie recunoscut abia de puțin timp, la adevărata sa valoare, după vreo 300 de ani de tăcere. Milan mersese mai departe, își rugase superiorii să-l detașeze câteva luni la Roma, Napoli și Messina, unde a scotocit prin biblioteci și a stat de vorbă cu experți în artă, pentru a încerca să dezlege câteva mistere biografice caravaggiene, mai ales din ultimii ani, între 1608-1610, după fuga din Malta, când se simțea permanent vânat de ucigași plătiți.
Cartea Bibliotecarul infernului poate fi cumpărată de la:
- elefant.ro
- libris.ro
- cărturești.ro
- amazon.com
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
5,0 rating based on 2 ratings (all editions)
ISBN-10: 6069088638
ISBN-13: 9786069088630
Goodreads: 51139112
Author(s):Publisher: Cartea Românească
Published: //2019
Bibliotecarul Infernului este confesiunea personajului principal, Giovanni Esposito (născut la Napoli, în anul 1685), făcută prietenului său din România, Constantin Ionescu, scriitor și pictor. Pe ambii îi leagă o atracție neobișnuită și iubirea pentru insula Ada Kaleh, micul Levant al României, care a avut un sfârșit tragic în anii ’70 ai secolului trecut, fiind scufundată în urma construirii hidrocentralei Porțile de Fier.
Giovanni Esposito, ajuns bibliotecar în Napoli, vecin și prieten din copilărie cu compozitorul Domenico Scarlatti, este fascinat din adolescență de micuța insulă de pe Dunăre. În urma unui dialog cu Prințul Eugen de Savoia despre pictorul Caravaggio, acesta este impresionat de erudiția sa și îl invită să lucreze la Biblioteca Imperială din Viena. După numai un an petrecut în capitala imperiului austro-ungar, Împăratul Carol al VI-lea și Prințul Eugen de Savoia îi încredințează lui Giovanni misiunea secretă de a avea grijă de o bibliotecă subterană construită sub insula Ada Kaleh, în care au fost expediate cărți blestemate, incunabule și manuscrise medievale interzise de Inchiziție, dar și unele având paginile otrăvite, o adevărată Bibliotecă a Diavolului. În tezaurul subteran de scrieri medievale, bibliotecarul Giovanni Esposito descoperă și studiază, la vârsta de 45 de ani, tăblițele de smarald ale atlantului Thoth, pe care reușește să le traducă și să se impregneze de învățăturile sacre, care-l fac nemuritor.
În roman sunt descrise numeroase personaje istorice pe care Giovanni Esposito le-a cunoscut în cei 250 de ani în care a trăit în Biblioteca Infernului până la scufundarea insulei, o inflorescență de întâmplări, dialoguri, lecturi, trăiri spirituale și povești de dragoste petrecute în special în locurile peregrinărilor sale, Napoli, Viena, Ada Kaleh, Belgrad, Orșova și Tekija.
Fragmentul zilei – 21 februarie 2020: Bibliotecarul infernului – Constantin Severin